Despre diversitatea firii omeneşti (5)

by Laszlo Alexandru

Maestro_Francois2

Pd_VIII_13

«Şi dacă fratele meu acestea le-ar vedea dinainte, de sărăcia zgîrcită a catalanilor s-ar păzi, ca să nu rămînă-n pagubă» (v. 76-78). Robert de Anjou ar fi mai prudent în guvernarea sa spoliatoare, dacă ar putea să prevadă faptele din viitor. “Avertismenul lui Carlo Martello, care se transformă într-o profeţie amară (şi dacă…) îi este adresat fratelui Robert, care i-a urmat tatălui Carol al II-lea pe tronul din Napoli în 1309. Sărăcia zgîrcită a catalanilor: Robert de Anjou, împreună cu fratele Ludovic, a trăit între 1288 şi 1295 în Catalonia, ca ostatic al regelui de Aragon, pentru a-l răscumpăra pe tatăl Carol al II-lea, învins şi luat prizonier în bătălia navală de la Napoli în iunie 1284 (cf. Purgatoriu XX, 79). Aici s-a împrietenit cu mulţi nobili şi cavaleri catalani; întors la Napoli, i-a luat cu sine, oferindu-le funcţii civile şi militare (cf. Villani, Cronica VIII, 82; IX, 39; X, 17), unde ei şi-au arătat întreaga lăcomie nestăvilită” (E.A. Panaitescu). “Fragmentul indică trecerea de la o situaţie ideală şi ipotetică la o situaţie reală, făcută din fiscalism împovărător şi zgîrcenie. Este mare, aproape abisală deosebirea dintre cei doi fraţi: generos, ideal Carlo, autoritar şi lacom Robert; Carlo se prezintă cu o aureolă sclipitoare (Îmi strălucea deja pe frunte), Robert cu o barcă pe cale de-a se scufunda. Episodul întîlnirii dintre Dante şi Carlo avea, aşadar, o dublă valenţă: pe de o parte elogierea prinţului ideal, pe de altă parte polemica dură împotriva unui rege nepriceput, căruia florentinii îi cunoşteau ambiţiile şi fiscalismul exagerat. Robert ţine de categoria acelor principi cărora, alături de guelfi şi ghibelini, li se atribuie răspunderea pentru destabilizarea Imperiului şi răspîndirea dezordinii în structurile etico-politice ale societăţii” (T. Di Salvo).

Pd_VIII_14

«că-n adevăr e nevoie a păzi, prin el sau prin alţii, ca barca lui încărcată să nu fie mai rău apăsată. Firea lui, ce din strămoşi largi a coborît, ar avea nevoie de slujbaşi care să nu umble doar după agoniseală’» (v. 79-84). Domnia lacomă şi spoliatoare a lui Robert este periclitată. Ea oricum nu reflectă generozitatea strămoşilor săi. “În contrastul dintre nobleţea de odinioară şi corupţia din prezent, discursul dobîndeşte o forţă ideală: viziunea lui Carlo Martello parcă nu se mai limitează la păcatele familiei sale, fiindcă prin sărăcia zgîrcită a catalanilor şi proasta cîrmuire acuzaţia se referă la degradarea moral-politică (cei doi termeni sînt mereu sinonimi la Dante) a vremii” (E.A. Panaitescu). “Judecata complet negativă pe care Dante o pronunţă despre Robert – căruia îi subliniază proasta guvernare, care concret se traduce în caracterul spoliator al sistemului său fiscal, accentuat de catalanii pe care i-a avut ca administratori hrăpăreţi şi faptul că a scris multe rugăciuni (vezi v. 147) şi neputinţa de-a avea grijă de supuşii săi – este în contrast cu aprecierile pe care le-a pronunţat Petrarca, cel ce-a ales să fie examinat în ştiinţa artistică de acelaşi rege, înainte de-a merge la Roma pentru a fi încoronat ca poet. La curtea lui s-a aflat şi poetul Cino da Pistoia şi aceeaşi curte a frecventat-o şi apoi a elogiat-o Boccaccio. Este sigur că Robert a dat o mare importanţă studiilor literare şi a sprijinit apariţia unei bune biblioteci. Poate că a fost lacom din punct de vedere fiscal, dar nu mai mult decît alţi regi şi principi, implicaţi la fel ca el în războaie costisitoare” (T. Di Salvo). “Nu se pare că printre ascendenţii liberali ai lui Robert poate fi inclus tatăl său, Carol al II-lea, întrucît acesta în Purgatoriu XX, 80-81 era acuzat tocmai de lăcomie; poate că se referea la Carol I, cuceritorul Italiei meridionale, care a avut faimă de rege generos. Dar poate că fraza trebuie inclusă în cadrul tipic dantesc al trecutului idealizat şi aproape mitic, cu bărbaţi, regi, principi adepţi ai virtuţilor măreţe şi nobile, ce se evidenţiază mai mult în comparaţie cu prezentul făcut din oameni erodaţi de răutate” (T. Di Salvo).

Pd_VIII_15

«‘Fiindcă eu cred că înalta veselie, pe care vorba ta mi-o insuflă, stăpîne, acolo unde tot binele se termină şi începe, tu o vezi cum o văd eu, mi-e cu atît mai dragă; şi de asemeni mi-e scumpă, căci o zăreşti privind în Dumnezeu» (v. 85-90). Dante îl asigură de bucuria sa, ştiind că duhul, privind la Dumnezeu, vede încîntarea pe care poetul însuşi o încearcă fiindcă l-a întîlnit.  “Sînt două aşadar motivele bucuriei pe care Dante o resimte, văzîndu-l şi auzindu-l pe prinţul prieten: prima derivă din constatarea că propriile sale vorbe sînt inadecvate să exprime ce simte pentru prietenul său; dar acesta vede în Dumnezeu totul şi prin urmare inclusiv profunzimea şi intensitatea recunoştinţei poetului. Se depăşeşte astfel neplăcerea în care s-ar fi putut pomeni, dacă nu i-ar fi spus amicului toate sentimentele din inimă. Celălalt motiv de satisfacţie şi bucurie derivă din conştiinţa lui Dante că duhurile fericite văd ce anume se întîmplă în viaţa interioară, mentală şi afectivă, a celorlalţi, aşadar şi Carlo Martello ştie cît de încîntat este Dante că l-a întîlnit printre cei fericiţi” (T. Di Salvo).

Miniatura_lombarda

Advertisements