Despre diversitatea firii omeneşti (6)

by Laszlo Alexandru

Pd_VIII_16

«M-ai bucurat; şi-acum mă lămureşte, căci vorbind spre îndoială m-ai împins, cum poate veni din dulce sămînţă amarul’. Aşa eu lui; şi el mie: ‘De pot să-ţi arăt vreun adevăr, spre ceea ce întrebi vei ţine chipul, cum ţii acum dosul. Binele ce tot regatul prin care urci îl roteşte şi-l fericeşte, îşi umple de virtute providenţa în aceste corpuri măreţe» (v. 91-99). Mirarea lui Dante este cum de poate apărea o progenitură nedemnă, în descendenţa unei familii glorioase. Duhul se va strădui să i-o explice, astfel încît, pricepînd situaţia, călătorul s-o depăşească. Providenţa divină îşi răsfrînge bunătatea asupra stelelor, care apoi influenţează viaţa pe pămînt. “Metafora cu copacul, seminţele şi fructele se găsea deja în Evanghelia după Matei 7, 17-20: «Orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele. Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune. Orice pom care nu face roade bune este tăiat şi aruncat în foc. Aşa că după roadele lor îi veţi cunoaşte». Problema pe care o înfruntă aici Dante, a distanţei şi uneori a antitezei dintre tendinţele şi comportamentul părinţilor şi al copiilor era cu deosebire dificilă pentru cineva care, după obiceiul medievalilor, credea în influenţa cerurilor, care este pozitivă, pentru că la astre ajung de la Inteligenţele mobile şi, în ultimă analiză, de la Dumnezeu. Aceeaşi temă era deja în valea principilor şi chiar în prezenţa lui Carol I de Anjou şi a lui Rudolf de Habsburg, atît de legaţi de Carlo Martello (Purg. VII, 121-122): «Rareori învie prin ramuri / cinstea umană». Problema reapare acum în cazul celor doi fraţi, atît de diferiţi, ba chiar opuşi: pe de o parte generosul Carlo, pe de altă parte zgîrcitul Robert. Însă discuţia nu era doar teoretică: se includea în tematica politică a cîntului. Iar Dante voia să ajungă la concluzia că dezordinea din societate ar putea fi evitată, dacă oamenii ar respecta mai mult principiul supunerii în faţa pravilei Domnului şi în faţa ierarhiei sau, pentru a folosi o expresie mai apropiată de noi, principiul «omul potrivit la locul potrivit»” (T. Di Salvo). “Versurile 97-111 pot fi considerate o scurtă completare la teoria influenţelor cereşti, expusă de Dante în cîntul II din Paradis. Avînd în vedere premisa (în ceruri, providenţa divină se transformă în virtute activă), concluzia este evidentă: efectele produse de corpurile cereşti cu influenţele lor sînt hotărîte şi conduse de Dumnezeu, şi tind către un ţel drept şi raţional, stabilit ab aeterno de voinţa divină. Din această concluzie Carlo Martello va deduce un adevăr particular: ţelul omului, stabilit de Dumnezeu, este convieţuirea socială (v. 115-116). Cîteva replici din acest dialog între duhul fericit şi Poet «ar tinde să confere o mişcare scenică disertaţiei doctrinare», dar schematismul întrebărilor şi al răspunsurilor «nu transformă, cum se întîmplă de obicei în această cantică, răceala meditativă în dramă a intelectului, la care participă sentimentul» (Pézard)” (E.A. Panaitescu).

Pd_VIII_17

«Şi nu doar firile sînt înzestrate, în mintea care e prin sine perfectă, ci ele laolaltă cu bucuria lor: drept care oriunde acest arc săgetează, cade dispus la un ţel hărăzit, ca lucrul spre ţinta sa îndreptat» (v. 100-105). Dumnezeu creează fiinţele şi le trasează finalitatea vieţii. “Prin urmare Domnul le dăruieşte creaturilor nu doar existenţa, ci şi înzestrările şi virtuţile, prin care ele îşi împlinesc destinul pe care însuşi Dumnezeu l-a încredinţat fiecăreia, în clipa cînd a trimis-o pe pămînt” (T. Di Salvo).

Pd_VIII_18

«De n-ar fi aşa, cerul pe care-l străbaţi şi-ar produce efectele, ce n-ar fi arte, ci ruine; iar asta nu se poate, dacă inteligenţele ce mişcă aceste stele nu-s şubrede şi dacă nu-i şubredă prima, să le facă imperfecte» (v. 106-111). Dacă acest fapt n-ar fi adevărat (dacă influenţa astrelor n-ar fi predestinată unui ţel pozitiv), cerurile pe care Dante le străbate ar provoca efecte haotice şi dezastruoase. “Pentru a dovedi că este corectă şi adevărată afirmaţia făcută, Carlo Martello recurge acum la argumentaţia, foarte scolastică, numită per absurdum, în care se pleacă de la o ipoteză, care duce la concluzii cu totul inacceptabile prin absurditatea lor. (…) Întrucît este absurd ca Dumnezeu să fie imperfect, este inadmisibil să credem că sînt greşit orientate şi susceptibile de consecinţe eronate Inteligenţele mobile şi influenţele pe care acestea le provoacă” (T. Di Salvo).

Miniatura_bolognese2

Advertisements