Despre diversitatea firii omeneşti (7)

by Laszlo Alexandru

Pd_VIII_19

«Vrei ca acest adevăr mai mult să ţi se albească?’. Şi eu: ‘Ba nu; văd că nu-i cu putinţă ca firea, în datoria ei, să ostenească’» (v. 112-114). Dante nu are nevoie aici de explicaţii suplimentare. El pricepe că natura nu-şi poate încălca finalitatea pentru care a fost creată de Atotputernic. “O asemănare între natură şi Dumnezeu se află în sistemul medieval, atît de riguros ordonat: întregul univers se raportează la Dumnezeu şi de la el primeşte poruncile. Asta se reflectă asupra ansamblului, în determinarea generală a lucrurilor, a oamenilor, a societăţii, în funcţie de voinţa ordonatoare a lui Dumnezeu” (T. Di Salvo).

Pd_VIII_20

«La care el din nou: ‘Spune: ar fi mai rău pentru om, pe pămînt, de n-ar  fi cetăţean?’. ‘Da’, am răspuns eu; ‘şi aici nu cer lămurire’» (v. 115-117). Omul ar trăi mai rău în afara societăţii şi a regulilor acesteia. “Începe discursul despre ultimul subiect al cîntului, cel despre numeroasele aptitudini care sînt necesare pentru existenţa socială. Aici poate fi găsită legătura unificatoare dintre partea, mai înainte argumentată, legată de mintea ordonatoare şi perfectă, care din ceruri influenţează şi conduce toate creaturile, dispunîndu-le către un ţel ordonat, şi partea acum abordată, a diversităţii atribuţiilor necesare pentru organizarea socială” (T. Di Salvo).

Pd_VIII_21

«‘Şi poate fi, dacă jos nu se trăieşte diferit în diferite îndeletniciri? Nu, dacă maestrul vostru bine vi le scrie’. Astfel a venit deducînd; apoi a sfîrşit: ‘Aşadar trebuie să fie diferite rădăcinile efectelor voastre» (v. 118-123). Viaţa socială nu e posibilă decît prin asigurarea de funcţii şi atribuţii diverse pentru indivizi. “A spus-o deja Aristotel şi Dante reafirmă acest principiu: nu se concepe o existenţă organizată şi ordonată din punct de vedere social, dacă pentru toate activităţile care se desfăşoară în respectiva societate, pentru toate funcţiile nu există atribuţii diferite şi aşadar oameni pentru aceste îndatoriri, funcţii, atribuţii, stabilite dinainte. Altminteri ar fi haos. (…) Există aşadar la temelia activităţii noastre sociale o linie unitară, ce leagă impulsurile originare, tendinţele înnăscute sau instinctele şi activităţile, operaţiile, funcţiile, atribuţiile prin care ne manifestăm în viaţa socială. Dezordinea începe în clipa cînd această unitate se rupe şi intervine o forţă deviatoare şi degenerantă” (T. Di Salvo).

Miniatura_napoletana2

Advertisements