Înţelepciunea virtuoasă (6)

by Laszlo Alexandru

Pd_X_15

«şi dinăuntru am auzit începînd: ‘Cînd raza harului, din care se-aprinde iubire adevărată, ce creşte apoi iubind, străluce-n tine aşa multiplicată că te conduce-n sus pe scara unde fără a urca-napoi nimeni nu coboară» (v. 82-87). Din cercul de lumină al duhurilor, unul i s-a adresat lui Dante, lăudînd raza harului, care se recunoaşte în sufletul său şi care îi permite să călătorească în Paradis. “Lumina harului, care aprinde în suflete iubirea pentru Dumnezeu şi care în exercitarea iubirii sporeşte, străluceşte în tine astfel mărită încît te călăuzeşte pe scara cerurilor, de unde nimeni nu coboară fără să fie predestinat s-o urce înapoi. În cuvintele sfîntului este reluată profeţia viitoarei mîntuiri a poetului (cf. Purg. XXXII, 101-102)” (N. Sapegno).

Pd_X_16

«cine nu ţi-ar da vin din paharul lui pentru a-ţi potoli setea, liber n-ar fi, ca apa ce nu se scurge-n mare. Tu vrei să ştii cu ce flori se-mpodobeşte ghirlanda, ce roată încinge frumoasa doamnă care spre cer te-ncurajează» (v. 88-93). Toate duhurile fericite, văzînd dorinţa de cunoaştere a călătorului, trebuie să se simtă obligate să i-o îndestuleze. Altminteri şi-ar nega propria lor libertate. În acest caz concret, pelerinul vrea să afle cine sînt sufletele ce compun cercul luminos care o înconjoară pe Beatrice. “Anticipînd dorinţa lui Dante, duhul fericit îşi începe răspunsul de la o consideraţie privind condiţia şi esenţa fericirii. Pelerinul pe care duhul îl are în faţa sa se bucură de un evident privilegiu, este viu în Paradis: de aici deducţia că trebuie tratat cu o deosebită afecţiune, care se va exprima în răspunsurile date, pentru a-i împlini dorinţa de adevăr. Duhul oricum este obligat să-i facă pe plac călătorului, tocmai fiindcă este liber, iar libertatea înseamnă pentru un duh fericit adaptarea naturală a intelectului la voinţa divină: la fel de naturală, pe cît este naturală mişcarea apei curgătoare spre mare. Între libertate şi caritate aşadar nu există nici o ruptură sau diferenţă, în lumea supranaturală” (T. Di Salvo).

Pd_X_17

«Eu am fost dintre mieii sfintei turme pe care Dominic o mînă pe cărarea unde ne-ngrăşăm de nu ne rătăcim. Acesta ce mi-e mai aproape-n dreapta e frate şi mi-a fost maestru şi e Albert din Colonia, iar eu sînt Toma din Aquino» (v. 94-99). Cel care i se adresează lui Dante este călugărul dominican Sfîntul Toma. Alături de el se află Sfîntul Albert cel Mare, de asemeni călugăr dominican şi profesor al său. “Vorbeşte Sfîntul Toma din Aquino, care a ţinut de ordinul călugăresc întemeiat de Sfîntul Dominic (dintre mieii sfintei turme pe care Dominic o mînă). Născut la Roccasecca, lîngă Montecassino, în 1226, a intrat în 1243 într-o mănăstire dominicană şi a murit în 1274, pe cînd mergea la Conciliul de la Lyon (Dante, privitor la moartea lui, a acceptat zvonul după care Sfîntul Toma a fost otrăvit la porunca lui Carol I de Anjou, întrucît nobilii din Aquino erau adversarii lui implacabili; cf. Purgatoriu XX, 69). A predat teologie la Köln (Colonia), unde a fost elevul lui Albert cel Mare, la Paris şi la Napoli, iar pentru înălţimea doctrinei sale a fost poreclit Doctor Angelicus. Influentă a fost opera lui de sistematizare a curentelor filosofice şi teologice din sec. al XIII-lea, în lumina celor mai temeinice principii ale sistemului aristotelic. Scrierile sale, ce pot fi considerate sinteza gîndirii medievale, constituie temelia doctrinei filosofice şi teologice a lui Dante, care adeseori le citează direct: Summa contra Gentiles, Summa Theologica, comentariile la operele lui Aristotel” (E.A. Panaitescu). “Albert cel Mare s-a născut la Lauingen (Şvabia) în 1195 şi a murit la Köln în 1280. După ce a intrat în ordinul dominican, în 1222, a predat teologie la Köln şi la Paris (1245), unde a avut foarte numeroşi discipoli. A fost poreclit Doctor Universalis pentru cultura sa vastă. «Albert este unul din protagoniştii acelui vast proces de asimilare directă sau indirectă (prin filosofii şi savanţii arabi) a aristotelismului la gîndirea creştină, pe care se va constitui apoi, în mod organic, sistematizarea tomistă: formula este cea a unei ordini piramidale a ştiinţelor, avînd în vîrf teologia, dar cu o bază foarte extinsă. Este remarcabilă de fapt, la Albert, varietatea enciclopedică şi proeminenţa intereselor, pe care azi le numim ştiinţifice: pe acest plan, Dante este mai aproape de Albert decît de Sfîntul Toma» (Mattalia)” (E.A. Panaitescu). “Toţi aceştia doisprezece, împreună cu următorii doisprezece, care vor apărea curînd şi vor fi conduşi de Sfîntul Bonaventura, sînt pe plan etic-filosofic cele mai mari autorităţi ale gîndirii creştine, constituie «biblioteca ideală» (F. Forti) a lui Dante” (T. Di Salvo).

Pd_X_18

«Dacă de ceilalţi vrei să ştii sigur, în urma vorbei mele ţine-te cu chipul, rotindu-te prin coroana fericită. Cealaltă-nflăcărare iese din rîsul lui Graţian, ce-a ajutat un for şi altul, încît e pe plac în Paradis» (v. 100-105). Sf. Toma i-i va prezenta călătorului Dante, pe rînd, pe fericiţii care compun luminile coroanei. Următorul este Graţian, care a studiat dreptul civil şi dreptul ecleziastic. “Francesco Graziano, născut la Chiusi, la sfîrşitul sec. al XI-lea, a fost călugăr şi a trăit la Bologna, unde a predat dreptul canonic. Aici a compus Decretum sau Concordia discordantium canonum, în care reface ordinea legislaţiei ecleziastice, slujindu-se de texte biblice şi patristice, precum şi de decrete conciliare şi pontificale. A ajutat un for şi altul: Graţian şi-a propus să demonstreze concordanţa dintre legile civile şi cele ecleziastice şi, cu toate că a susţinut supremaţia legii divine, i-a recunoscut o autonomie ideală celei civile” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_ferrarese

Advertisements