Înţelepciunea virtuoasă (9)

by Laszlo Alexandru

Andrea_di_Bonaiuto6

Pd_X_24

«Aceasta de la care la mine ţi se-ntoarce privirea e flacăra unui duh ce-n gînduri grele a simţit că moartea întîrzie: ea e lumina eternă a lui Sigier care, citind în uliţa cu paie, a dovedit adevăruri invidiate’» (v. 133-138). Ultimul duh, de la care privirea lui Dante închide cercul, revenind asupra lui Toma, a fost frămîntat de multă nelinişte. Este Siger care, predînd filosofia la Paris, a demonstrat lucruri incomode, ce i-au atras mare duşmănie. “Încheie trecerea în revistă a sufletelor înţelepte, făcută de Sfîntul Toma, figura lui Siger din Brabant (circa 1226 – circa 1283), cel mai important susţinător al filosofiei averroiste din sec. al XIII-lea. Profesor la universitatea din Paris, unde a fost şi rector, a polemizat multă vreme cu Sfîntul Toma, afirmînd imposibilitatea unei sinteze între gîndirea lui Averroes şi credinţa creştină, pe care marele teolog dominican încerca, foarte prudent, s-o realizeze. Acuzat de erezie (nega de fapt doctrina creaţiei din nimic, cea a nemuririi sufletului, cea a liberului arbitru), a apelat la arbitrajul papei şi, la Orvieto, unde se afla în acel moment curia pontificală, a declarat că acceptă, prin intermediul credinţei, ceea ce, pe baza raţiunii, nu considera că este adevărat. A murit la Orvieto, înjunghiat de un cleric, secretarul său, într-un acces de nebunie. Prezenţa lui Siger, care, deşi n-a fost condamnat oficial şi definitiv ca eretic, a fost considerat ca atare de mulţi pe vremea aceea, în cerul Soarelui şi elogierea sa de către adversarul lui înverşunat nu pot fi uşor explicate. Nardi a avansat ipoteza cea mai probabilă pentru a rezolva această chestiune dezbătută: Dante a vrut «să înalţe amintirea unui gînditor cinstit, foarte stimat de contemporanii săi, care zăcea sub apăsarea loviturilor primite din partea invidiei şi să ni-i înfăţişeze împăcaţi în faţa adevărului etern pe cei doi mari filosofi, pe care îi îndrăgea, fără partizanate de gîndire». În uliţa cu paie: la Paris, şcolile de teologie se aflau pe rue du Fouarre, strada paielor” (E.A. Panaitescu).

Pd_X_25

«Apoi, ca orologiul ce ne cheamă cînd mireasa Domnului se ridică de-i cîntă mirelui s-o iubească, încît o parte o trage pe cealaltă şi-o grăbeşte, sunînd tintin cu-aşa suavă notă, că sufletul bine dispus se topeşte de iubire» (v. 139-144). În orologiu, un mecanism îl deplasează şi îl zoreşte pe celălalt, provocînd o melodie blîndă, ce ne bucură sufletul. Acest orologiu ne trezeşte dimineaţa, cînd Biserica (mireasa Domnului) îi înalţă rugăciuni lui Cristos (mirele), pentru ca el s-o iubească şi s-o ajute în continuare. “Revine, după prezentarea duhurilor fericite din coroană, tema exteriorizării beatitudinii, în ritmul cîntecului şi al dansului. Iar duhurile, cu graţia unui cor, ţinîndu-se de mîini, ca mecanismul unui orologiu, se lasă din nou în voia manifestărilor de bucurie. Revine imaginea dominantă a cercului, a figurii geometrice care indică perfecţiunea, echilibrul, simetria, acordul, armonia. Sînt teme pe care insistă fantezia lui Dante, aici în strînsă legătură cu raţionalismul său: sînt şcoli teologice şi filosofice diferite, uneori filosofii sînt în conflict între ei, cu idei diferite, dar cu toţii credincioşi şi consonanţi în ideea de a transforma filosofia într-o celebrare a divinităţii. Totul tinde spre unitatea divină, cu aceeaşi armonie cu care toate punctele unui cerc converg spre centru, sau cu care într-un orologiu părţile se completează şi, apăsînd una asupra celeilalte, izbutesc să provoace sunetul clopotului, care pe toţi îi îndeamnă la credinţă, la preamărirea lui Dumnezeu. Fireşte că nu toate ne conving în acest final: de pildă onomatopeea tintin este rezultatul unei dispoziţii de a utiliza tehnica retoricii; dar, în ansamblu, pagina este una dintre cele mai plăcute din Paradis” (T. Di Salvo). “Orologiul, la care se referă poetul, era deşteptătorul, un ceas mecanic apărut în sec. al XIII-lea. Era acţionat de greutăţi şi se baza pe combinaţia dintre greutăţi, rotiţe şi ciocănaşe: acestea loveau suprafaţa unui clopot. Era un mecanism complicat. Aşadar este remarcabilă atenţia lui Dante faţă de o inovaţie tehnologică, avînd din cîte se pare o largă răspîndire şi fiind adoptată de biserici şi mănăstiri” (T. Di Salvo).

Pd_X_26

«la fel am văzut eu roata glorioasă mişcîndu-se şi răspunzînd la voce cu voce-n aşa fel că blîndeţea nu i se cunoaşte, decît acolo unde fericirea se înveşniceşte» (v. 145-148). În acelaşi mod, călătorul a văzut cercul duhurilor înţelepte cîntînd şi dansînd în horă, cu o gingăşie care nu se mai întîlneşte decît în Paradis, locul fericirii eterne. “Se înveşniceşte (s’insempra): neologism dantesc. Nu există alte exemple de acest fel. Buti explică printr-un alt frumos cuvînt compus: s’imperpetua” (T. Di Salvo).

Andrea_di_Bonaiuto7

Advertisements