Viaţa şi faptele Sfîntului Francisc (2)

by Laszlo Alexandru

Pd_XI_4

«‘Aşa cum eu din raza lui sclipesc, astfel privind în lumina eternă, pricina gîndurilor tale o cuprind. Te îndoieşti şi doreşti să se lămurească în aşa deschisă şi destinsă limbă vorbirea mea, după mintea ta, cînd înainte am zis: “unde ne-ngrăşăm” şi cînd am zis “nu s-a născut altul”; şi aici e nevoie să distingem bine» (v. 19-27). Sfîntul Toma străluceşte la vederea luminii divine. Tot de-acolo descifrează el şi gîndurile lui Dante. Poetul-călător nu înţelege anumite replici anterior pronunţate de interlocutorul său. “Mişcarea Dumnezeu-duhuri fericite-poet se desfăşoară astfel: Dante meditează, are îndoieli; gîndirea lui se reflectă în Dumnezeu care pe toate le ştie, duhul fericit vede în Dumnezeu şi cunoaşte astfel gîndul poetului, înainte ca acesta să şi-l fi limpezit sie însuşi ori să-l fi exprimat prin cuvinte” (T. Di Salvo). “Două sînt aşadar îndoielile lui Dante, în legătură cu care el cere intervenţia clarificatoare a sfîntului, şi ambele se nasc din cuvintele acestuia din ultima parte a cîntului X. Cînd Sfîntul Toma îi prezintă duhurile care sînt cu el, despre sine spune că a fost în ordinul Sfîntului Dominic, adică în turma unde orice frate se îngraşă, se îmbogăţeşte, dacă nu se îndepărtează de la regulile instituite de întemeietorul ordinului. Îndoiala nu apare la prima afirmaţie (călugărul se îngraşă), ci din a doua, care sună limitativ: numai să nu alerge după bunuri pămînteşti. Această ipoteză reductivă prezintă ipoteza că, pe atunci, între călugări lucrurile au alunecat pe panta corupţiei. Îndoiala se conturează astfel: din vorbele tale pot ajunge cumva la concluzia că dominicanii aleargă, la fel ca toată lumea, după bunurile pămînteşti? Cealaltă îndoială se naşte din poziţia lui Solomon: după Biblie, Solomon a fost cel mai mare înţelept. Dintre toţi oamenii? În cîntul XIII se va lămuri că trebuie să înţelegem că a fost cel mai mare înţelept dintre toţi regii. Prima îndoială care se lămureşte este cea legată de corupţia călugărilor; dar, pentru a-i măsura consistenţa, trebuie să avem un termen de raportare: de aici nevoia de-a vorbi despre sfinţii întemeietori. Despre Sfîntul Francisc vorbeşte dominicanul Toma, despre Sfîntul Dominic vorbeşte franciscanul Bonaventura: fiecare se referă apoi la decăderea propriului său ordin monahal” (T. Di Salvo).

Pd_XI_5

«Providenţa, ce cîrmuieşte lumea cu acea înţelepciune de care orice creatură e întrecută înainte de-a o pricepe, ca să se-ndrepte spre iubitul ei mireasa celui ce prin strigăt mare s-a legat de ea cu sînge binecuvîntat, în sine sigură şi-n el mai încrezătoare, i-a trimis doi prinţi în ajutor, care de-o parte şi alta s-o călăuzească» (v. 28-36). Regulile prin care divina providenţă conduce lumea nu sînt pricepute de gîndirea creaturilor. Pentru ca Biserica să se apropie în siguranţă de Cristos, iubitul ei – care s-a logodit cu ea prin patimile îndurate pe cruce – Providenţa i-a încredinţat acesteia, Bisericii, doi paladini de încredere. “Versurile 32-33 reiau expresii evanghelice: cu puţin înainte de a muri, «Isus a strigat cu glas tare: ‘Tată…’» (Luca 23, 46; cf. şi Matei 27, 50; Marcu 15, 37)” (E.A. Panaitescu). “Doi prinţi în ajutor: Sfîntul Francisc şi Sfîntul Dominic, întemeietorii celor două mari ordine religioase din sec. al XII-lea, al franciscanilor şi al dominicanilor. Primul şi-a propus răspîndirea credinţei în preceptele lui Cristos (sărăcie, caritate, castitate, umilinţă), celălalt să lupte împotriva ereticilor, pînă cînd Biserica va fi mai încrezătoare în supunerea faţă de Cristos şi mai sigură în faţa ereziilor. Astfel e sintetizată în această terţină misiunea reformatoare, pentru care s-au născut cele două ordine religioase: să readucă la puritatea vieţii şi a gîndirii societatea creştină coruptă a vremii şi să regenereze obiceiurile ecleziastice” (E.A. Panaitescu).

Pd_XI_6

«Unul a fost serafic în ardoare; altul din înţelepciune pe pămînt a fost de heruvimă splendoare. Despre unul voi spune, fiindcă de amîndoi e vorba lăudîndu-l pe unul, oricare îl iei, căci la acelaşi ţel au mers faptele lor» (v. 37-42). Unul dintre paladini s-a distins prin caritate, celălalt prin înţelepciune. Toma se pregăteşte să vorbească doar despre unul dintre ei. Oricum asemănarea dintre ei este marcată şi de identitatea scopurilor pe care ambii le-au urmărit. “Sfîntul Francisc a ars în spiritul carităţii ca serafimii, al căror nume înseamnă «aprinşi de caritate», iar Sfîntul Dominic a fost înzestrat cu deplinătatea ştiinţei ca heruvimii, care în ierarhia îngerească reprezintă înţelepciunea (cf. Sfîntul Toma, Summa Theologica I, LXIII, 7)” (E.A. Panaitescu). “Dominicanul Sfîntul Toma celebrează elogiul Sfîntului Francisc, iar în cîntul următor Sfîntul Bonaventura îl va lăuda pe Sfîntul Dominic. Dante se inspiră din obiceiul, foarte vechi, după care în sărbătorirea celor doi sfinţi întemeietori, în bisericile franciscane un dominican pronunţa panegiricul Sfîntului Francisc, iar în bisericile dominicane un franciscan îl lăuda pe Sfîntul Dominic. Totuşi intenţia Poetului este de a propune un exemplu de bună înţelegere pentru cele două ordine religioase care, pe atunci, apăreau despărţite de neînţelegeri profunde şi rivalităţi, atît în plan practic, cît şi în plan doctrinar. Treptat tonul Sfîntului Toma se înalţă, păstrînd totuşi acea fixitate încinsă, sugerată de imaginea iniţială: s-a oprit ca lumînarea-n sfeşnic. (…) Întregul Duecento e străbătut şi exaltat de activitatea complexă a ordinelor de cerşetori, în toate sferele de activitate ale creştinismului occidental: elanul caritativ al franciscanilor, ce rupe lanţurile societăţii feudale închise, reconciliază creaturile sub semnul paternităţii comune a lui Dumnezeu, regăseşte natura binevoitoare, de mult timp considerată vrăjmaşă, răutăcioasă şi diabolică în concepţia maniheistă; şi înţelepciunea ordinului dominican, ce promovează noua organizare ştiinţifică, sintetizînd cunoaşterea antică şi Revelaţia creştină. Fundalul istoric al celor două cînturi hagiografice e chiar mai amplu decît fundalul peisagist al portretelor lui Francisc şi Dominic, dar subînţeles şi ca învăluit de acea imagine a Providenţei profunde” (E.A. Panaitescu).

Anonimo_fiorentino

Advertisements