Viaţa şi faptele Sfîntului Francisc (5)

by Laszlo Alexandru

Giotto5

Pd_XI_13

«încît venerabilul Bernard s-a descălţat primul şi după atîta pace a dat fuga şi, fugind, i s-a părut că zăboveşte. Vai, neştiută bogăţie! vai, valoare fertilă! S-a descălţat Egidiu, s-a descălţat Silvestru în urma mirelui, aşa de dragă-i mireasa» (v. 79-84). Alţi cunoscuţi ai lui Francisc i-au urmat grabnic exemplul şi au aderat la noul ordin monastic. “Bernardo da Quintavalle, un nobil bogat din Assisi, a fost primul adept al lui Francisc. L-au urmat îndată Egidiu şi Silvestru, ambii locuitori din Assisi” (E.A. Panaitescu). “Ceea ce-i uneşte pe franciscani este iubirea, comună la maestru şi discipoli, pentru forţa eliberatoare a Sărăciei. Şi prin acest aspect întîmplarea continuă să se prezinte ca un raport de iubire, care pretinde sacrificiu, dar totodată răsplăteşte şi consolează” (T. Di Salvo).

Pd_XI_14

«Apoi se duce acel tată şi maestru cu doamna lui şi cu acea familie, pe care-i lega deja smerit căpăstru. Nici teama nu i-a înclinat genele-n pămînt, fiindcă era fiul lui Pietro Bernardone, nici că părea de dispreţ pînă la uimire» (v. 85-90). După ce s-a format o comunitate în jurul noilor idei, Francisc s-a dus la Roma împreună cu mireasa lui, pentru a cere învoirea Papei. Nu s-a lăsat intimidat de măreţia pontifului sau de modestia provenienţei sale dintr-o familie de negustori. “Dante, poet al iubirii şi poet creştin, spune aici cea mai frumoasă poveste de iubire; şi să nu obiectăm la faptul că Sărăcia este o alegorie şi că dintr-o alegorie nu poţi face poezie, fiindcă figura Doamnei Sărăcie are acea indeterminare contrapunctică (…) pe care Dante a învăţat-o din poezia provensală. Faptul că Francisc s-a războit cu tatăl său este un fapt istoric. (…) Şi lungul intermezzo despre istoria antică şi povestea sacră (Sărăcia aflată în siguranţă, în mijlocul războaielor şi lîngă autoritatea imperială, Sărăcia care, după moartea lui Cristos, rămîne o mie şi-o sută de ani uitată şi neglijată) îmbogăţeşte cadrul nupţial, ca un fundal auriu, în timp ce povestea de dragoste se desfăşoară cu dinamismul propriu frescei, unde scenele individuale se succedă fără întrerupere, una după alta. Astfel se trece de la extazul îndrăgostit al amanţilor la convertirea adepţilor, văzuţi în timp ce se descalţă şi aleargă în picioarele goale, la procesiunea smerită a oamenilor sărmani, legaţi cu umilul căpăstru, în urma iubiţilor” (E.A. Panaitescu). “Dante nu ne propune aşadar un Francisc – aşa cum e văzut de unii istorici – care nu şi-a premeditat înfiinţarea ordinului călugăresc: el era, în acea interpretare, un biet vagabond, care trăia din pomana primită, nu avea o casă, nu avea oameni care să depindă de el, ci tovarăşi care trăiau alături de el aceeaşi experienţă. După respectivii critici, Francisc a fost depăşit de evenimentele care i-au scăpat de sub control şi prin care s-a pomenit cu un ordin călugăresc puternic, dar diferit de cel pe care şi l-a dorit, dacă şi-a dorit vreunul. Interpretarea dantescă este însă conformă cu linia oficială a franciscanilor, care au devenit treptat un ordin mare şi răspîndit în toată Europa” (T. Di Salvo).

Pd_XI_15

«ci regeşte şi-a expus dorinţa aspră în faţa lui Inocenţiu şi de la el a primit sigiliul dintîi pentru tagmă» (v. 91-93). Francisc şi-a prezentat solicitarea cu demnitate şi a primit din partea Papei aprobarea formală pentru existenţa ordinului său. “Mergînd la Roma (v. 85) cu unsprezece discipoli, la sfîrşitul anului 1209 sau la începutul anului 1210, Francisc a obţinut de la Papa Inocenţiu al III-lea prima recunoaştere a regulii sale (iunie 1210), chiar dacă a fost doar o aprobare verbală. Recunoaşterea solemnă a noului ordin a venit în timpul Papei Honoriu al III-lea, cu bula papală din noiembrie 1223 (v. 97-99)” (E.A. Panaitescu). “Regeşte: acest adverb răstoarnă hotărît tradiţionala şi artificiala imagine a unui Francisc «sărman», adică mărunt şi sărăcăcios în aspect, care îi neagă sfîntului demnitatea sublimă şi statura care, pînă şi în mijlocul sărăciei, atinge măreţia divină. Sufletul lui Francisc este ca al unui rege, stăpînitor al celui mai adevărat regat, cel al spiritului” (Chiavacci Leonardi).

Giotto4

Advertisements