Viaţa şi faptele Sfîntului Francisc (6)

by Laszlo Alexandru

Giotto3

Pd_XI_16

«După ce lumea sărmană a sporit în urma lui, a cărui viaţă minunată s-ar cînta mai bine-n slava cerului, cu a doua coroană a fost răsplătită, prin Honoriu, de Spiritul Etern voinţa sfîntă a acestui arhimandrit» (v. 94-99). Ordinul franciscan şi-a mărit efectivele şi a primit a doua recunoaştere oficială, din partea Papei. “Creşterea rapidă şi impresionantă a ordinului, prin înzestrarea şi farmecul pe care-l exercita Francisc asupra celui care se apropia de el, dar şi prin reacţiile pe care le-a adunat, care au fost numeroase, deşi paşnice, împotriva puterii exasperante a banului, exersate de negustorii şi bancherii fără scrupule, este mărturisită de vechii biografi ai Sfîntului. Jacques de Vitry bunăoară scrie: «în scurtă vreme s-au înmulţit în aşa măsură că nu e regiune locuită de creştini unde să nu fie vreunul dintre ai lor». Iar Sfîntul Bonaventura notează că, prin răspîndiri succesive, călugării au ajuns rapid la limitele extreme ale pămîntului” (T. Di Salvo).

Pd_XI_17

«Şi după ce, din sete de martiriu, în faţa trufaşului Sultan l-a predicat pe Cristos şi pe-ai săi urmaşi, găsind prea îndărătnică la convertire lumea, spre a nu sta-n zadar, s-a întors la fructele din holda italică; pe piatra aspră dintre Tibru şi Arno, de la Cristos şi-a luat ultimul sigiliu, pe care membrele lui doi ani l-au purtat» (v. 100-108). Francisc a plecat în Orient pentru a propaga creştinismul. Neavînd acolo succesul scontat, a revenit în Italia. Pe muntele Verna, viitorul sfînt a primit stigmatele. “Dante aminteşte călătoria în Orient făcută de Francisc împreună cu doisprezece călugări în 1219. El a încercat să-l convertească pe sultanul Egiptului, Malek-al-Kamil, care, deşi neacceptînd credinţa creştină, a ascultat predica lui Francisc şi l-a tratat cu bunăvoinţă” (E.A. Panaitescu). “În 1224 Francisc, pe cînd era pe muntele Verna, într-o perioadă de singurătate şi penitenţă, a primit direct de la Cristos ultima recunoaştere, cea mai mare, a misiunii sale: stigmatele, pe care le-a purtat doi ani, pînă la moarte” (E.A. Panaitescu). “Terţina e sărăcăcioasă şi redusă la esenţial – locul, faptul, consecinţa – de parcă un asemenea eveniment n-ar tolera să fie comentat. Însă cuvintele alese – piatra aspră, sigiliul, membrele vii ale sfîntului – îi exprimă semnificaţia profundă: dureroasa asimilare a lui Francisc cu însăşi persoana lui Cristos în suferinţă” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XI_18

«Cînd celui ce-atîta bine i-a sortit i-a plăcut să-l cheme sus la răsplata pe care şi-a meritat-o făcîndu-se smerit, fraţilor săi, ca drepţi urmaşi, le-a lăsat-o pe cea mai dragă doamnă a sa şi le-a poruncit s-o iubească statornic; şi din poala ei sufletul nobil s-a ridicat, întorcîndu-se la împărăţie, iar trupul său n-a vrut alt coşciug» (v. 109-117). Cînd Domnul i-a dat de veste că i se apropie sfîrşitul, Francisc le-a transmis tovarăşilor săi moştenirea credinţei lui: cultul şi practicarea sărăciei. Apoi a cerut să moară în cea mai cruntă privaţiune şi să fie îngropat gol, fără sicriu. “Simţind că i se apropie moartea, Francisc a cerut să fie dus la Porziuncola, în biserica Santa Maria degli Angeli, vrînd să moară gol pe pămîntul gol” (E.A. Panaitescu). “Aici episodul se înscrie în tonalitatea liric-elegiacă: nu mai sînt accentele solemne ale luptătorului angajat în cîştigarea bătăliei împotriva tatălui sau împotriva Sultanului, ci e vocea blîndă a muribundului, care exprimă o ultimă dorinţă, cu vorba înceată invocînd pacea, al cărei simbol este coşciugul” (T. Di Salvo).

Giotto6

Advertisements