Elogierea Sfîntului Dominic (1)

by Laszlo Alexandru

Firenze2

Al patrulea cer, al Soarelui. A doua coroană de duhuri luminoase. Viaţa şi faptele Sfîntului Dominic. Bonaventura da Bagnoregio critică devierile periculoase ale unor franciscani. Înţelepţii virtuoşi din a doua cunună fericită.

 Pd_XII_1

«Îndată ce ultima vorbă a rostit-o blagoslovita flacără, a început să se rotească sfînta moară; şi-n hora ei de tot nu s-a răsucit, înainte ca un alt cerc să n-o cuprindă şi pas cu pas şi cînt cu cînt să se găsească» (v. 1-6). După ce Sfîntul Toma şi-a terminat cuvintele, coroana luminoasă a duhurilor fericite şi-a reluat rotirea. Dar n-a făcut un cerc complet, înainte de-a fi cuprinsă de-o altă coroană sclipitoare de suflete mîntuite. Cele două s-au sincronizat în cîntec şi dans. “Sfîntul Toma a lămurit îndoiala lui Dante, făcînd o amplă reprezentare a momentelor fundamentale şi semnificative ale vieţii Sfîntului Francisc şi dezlănţuind o la fel de amplă polemică împotriva năravurilor degenerate, din care se inspirau noile generaţii de dominicani. Acum se reia ritmul narativ. (…) Şi la începutul acestui cînt domină imaginile care se nasc din lumină şi cîntec, expresiile cele mai înalte ale fericirii. Dar şi aici, ca-n cîntul precedent, dintre cele două elemente Dante privilegiază cîntecul, făcînd din el chiar simbolul fericirii, semn de superioritate a duhurilor fericite, al desprinderii lor infinite de experienţele limitate şi chinuitoare ale oamenilor” (T. Di Salvo). “Se repetă în a doua terţină aceeaşi simultaneitate între un sfîrşit şi un început, descrisă în prima: la capătul rotirii primei coroane, dar înainte de terminarea ei, începe rotirea celei de-a doua, tot aşa cum la ultimul cuvînt al Sfîntului Toma începe hora celei dintîi. Cele două coroane se leagă astfel una de alta într-o singură mişcare şi-un singur cînt şi formează o singură figură, după cum va declara imaginea următoare” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XII_2

«cînt ce departe întrece muzele noastre, sirenele noastre-n acele dulci trîmbiţe, ca prima lucire pe cea ce-o răsfrînge. Cum se încovoaie prin nor subţire două arcuri paralele şi la fel colorate, cînd Iunona slujnicei sale îi porunceşte» (v. 7-12). Melodia intonată de cele douăzeci şi patru de duhuri fericite, dispuse în două coroane în jurul lui Dante, depăşea armonia muzicală creată de muze ori de sirene, tot aşa cum lumina originară o întrece pe cea reflectată. Atunci cînd Iunona îi porunceşte slujnicei sale, Iris, să coboare pe pămînt, printre norii subţiri se încovoaie două curcubeie în aceleaşi culori. “Iris, mesagera Iunonei, coborînd pe pămînt, picta în drumul ei pe cer curcubeie. Nimfa Eco s-a frămîntat aşa de mult în iubirea sa disperată pentru Narcis, că au rămas din ea doar oasele şi vocea; schimbată în piatră de zei, şi-a păstrat din calităţile omeneşti doar vocea (Ovidiu, Metamorfoze III, 356-510). După potopul universal, Dumnezeu a încheiat cu Noe o înţelegere: nu va mai stîrni un alt potop vreodată şi, ca semn al acestei învoieli, a trimis curcubeul (Geneza 9, 8-16)” (E.A. Panaitescu). “Începe aici comparaţia foarte eterică imaginată de Dante pentru cele două coroane paralele de duhuri din acest cer, pentru a exprima strînsa lor unitate, aproape identitatea lor, în aceleaşi culori şi în suprapunerea vocilor” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XII_3

«născîndu-se din cel dinăuntru acela din afară, aşa cum vorbeşte hoinara pe care iubirea a mistuit-o, ca soarele aburii; şi fac lumea de-aici să presimtă, prin înţelegerea pe care Domnul cu Noe a strîns-o, că lumea nu se mai îneacă» (v. 13-18). Curcubeul exterior se formează, prin reflecţie, din cel interior. La fel se formează vocea reflectată a nimfei Eco, mistuită în iubirea ei pentru Narcis. Iar apariţia curcubeului pe cer îi ajută pe muritori să priceapă că Dumnezeu le-a arătat un gest de bunăvoinţă după potop. “Apariţia celei de-a doua coroane şi acordul ritmic, muzical, dintre cele două îi dau poetului impresia unui lucru miraculos, iar pentru a-l exprima recurge la o comparaţie, care apoi se răsfiră în interiorul ei în alte comparaţii succesive, susţinute uimitor de forţa retorică activă, cu care Dante ştie să înfrunte şi să reprezinte adesea situaţiile complexe, ce pot fi abordate din diverse puncte, dintre care nici unul nu trebuie neglijat. Iar aici prima comparaţie este între două imagini vizuale: două coroane şi două curcubee; apoi devine auditivă: vocile din cîntul duhurilor fericite îşi răspund, ca două timbre ale aceluiaşi glas, ca al miticei nimfe Eco. Dar în interior se dispun, ca elemente de asemeni necesare şi determinante, evocarea lui Iris-Iunona, precum şi curcubeul-potopul-înţelegerea dintre Noe şi Dumnezeu. O să spuneţi că multe din aceste elemente sînt pe gustul medieval, marcat de enciclopedism. E adevărat: dar nu există nici lucruri inutile, nici căderi, nici diminuări de tensiune: o mare pagină de retorică nobilă, aşadar.” (T. Di Salvo).

Pd_XII_4

«astfel eternele roze se învîrteau în jurul nostru ca două ghirlande şi astfel cea de-afară s-a potrivit cu cea dinăuntru» (v. 19-21). La fel cu toate acestea se observau ghirlandele de trandafiri ale duhurilor fericite, rotindu-se în jurul lui Dante. Iar cercul exterior de lumină s-a pus în concordanţă, prin sunet şi mişcare, cu cercul interior. “Odată cu apariţia celei de-a doua coroane de duhuri fericite, care se adaugă la prima, înainte ca aceasta să-şi încheie complet roata, poezia sporeşte în sfera imaginilor, în perfecţiunea artistică a cîntecului celor două coruri triumfătoare şi a mişcării lor de dans, pas cu pas şi cînt cu cînt, ce depăşesc orice ştiinţă a poeziei omeneşti şi orice ispită senzuală: muzele şi sirenele. Priceperea lor e subînţeleasă, la fel ca arcul intern şi cel extern al curcubeului” (E.A. Panaitescu). “Astfel eternele roze…: deci aşa cum se învîrt în cer cele două arcuri ale curcubeului, la fel în jurul nostru se învîrteau cele două ghirlande formate din duhurile fericite (eternele roze: ca nişte flori care se deschid veşnic în ceruri)” (Chiavacci Leonardi).

Miniatura_bolognese2

Advertisements