Elogierea Sfîntului Dominic (7)

by Laszlo Alexandru

Pd_XII_19

«Apoi cu învăţătura şi voinţa laolaltă cu oficiul apostolic s-a mişcat, ca un torent împins de izvorul de sus; şi buruienile eretice le-a izbit elanul său, mai viguros acolo unde rezistenţa era mai groasă» (v. 97-102). Ajutat de doctrina pe care o stăpînea şi de zelul său, s-a înarmat cu autoritatea papală şi şi-a început activitatea de predicator. Insistenţa lui s-a năpustit mai cu seamă asupra teritoriilor cuprinse de mişcările de erezie, cum a fost Provenţa. “Reprezentarea repetă aici motive proprii culturii cavalereşti. Sfîntul Dominic are statura şi structura fizică şi morală ale unui cavaler: este puternic înarmat (şi armele lui sînt însufleţirea şi cultura), are aprobarea stăpînului său (aici consimţămîntul papei), se mişcă furtunos ca o vijelie, îşi atacă duşmanul cu atît mai viguros cu cît îl ştie în stare de o puternică rezistenţă. Mai curînd aşadar un luptător, decît un sfînt de statura lui Francisc, deşi Dante încearcă să-i apropie: un fel de înger răzbunător cu spadă, angajat în luptă, cu înverşunarea şi convingerea profundă pe care i-o dă credinţa” (T. Di Salvo).

Pd_XII_20

«Din el s-au făcut apoi diverse şuvoaie, cu care grădina catolică e stropită, încît copăceii îi stau mai cu tărie. Dacă asta a fost una din roatele şaretei, în care Sfînta Biserică s-a apărat şi-a învins pe cîmp de bătălie încleştarea sa civilă» (v. 103-108). Din el, care înainta ca un rîu năvalnic, s-au desprins apoi torente mai mici, care au irigat cîmpia credinţei şi i-au consolidat plantaţiile. Violenţa militantă a lui Dominic a fost una din cele două roţi ale cabrioletei, prin care Biserica s-a impus în societatea medievală. “Diversele şuvoaie care au provenit din opera Sfîntului Dominic sînt cele trei ramuri ale ordinului: predicatorii, măicuţele şi terţiarii. La Dominic nu găsim un moment de odihnă şi nici măcar, am spune, o pauză contemplativă: gîndirea şi acţiunea sînt unul şi acelaşi lucru, mintea lui e plină de virtute, în momentul gîndirii, şi îşi inspiră în profeţie mama, care are viziunea cu cîinele alb şi negru, care ţine în gură torţa ce aprinde totul, iar miracolul se repetă cu doica la botez, care visează copilul cu stea în frunte, iar o inspiraţie divină dezvăluie numele care trebuie să-i fie dat, Dominic, «al Domnului». Şi tripla numire a lui Cristos repetă, întărind-o, trimiterea cuvioasă la viaţa de sfînt, în timp ce elogiul se extinde, după extazul din rugăciunea făcută noaptea (tăcut şi treaz), în lăudarea numelor părinţilor, Felice şi Giovanna, care se interpreta ca «harul lui Dumnezeu» (…). La fel de hotărît, sigur, este drumul lui Dominic spre înţelepciune, mare învăţat, dar pentru a munci, umil şi harnic, la via mistică a lui Cristos, nu pentru a cuceri bogăţie şi putere, prin ştiinţa decretelor sau a medicinii. (…) Rugăminţile adresate de Dominic Bisericii, în cele mai respectuoase formule rituale şi procedurale, evită pe rînd ispitele lumeşti şi se adună, încă o dată, în tema epică: a cerut voie să lupte. Doctrina şi voinţa se unesc în trăsăturile eroului harnic, dar prudenţa instituţională şi respectul faţă de autoritatea pontificală pun accentul pe oficiul apostolic, pentru a elimina orice personalism din acel avînt dezlănţuit” (E.A. Panaitescu).

Pd_XII_21

«ar trebui să-ţi fie prea limpede vrednicia celeilalte, cu care Toma înainte de venirea mea a fost aşa curtenitor. Dar brazda trasă de partea de sus a roţii e părăsită, încît e mucegai unde era crustă» (v. 109-114). Vigoarea militantă a lui Dominic, prezentată aici, a venit să completeze umilinţa pioasă a lui Francisc, descrisă în cîntul precedent de Toma. Însă, din păcate, calea virtuoasă trasată de sfîntul din Assisi a fost înlocuită de corupţia şi exagerările urmaşilor săi franciscani. “E mucegai unde era crustă: este o expresie adverbială: vinul bun depune pe marginea butoiului crusta care ajută la păstrarea lui, pe cînd vinul prost lasă mucegai. Pe lîngă metaforă, Dante face aluzie, cum va preciza în terţina următoare, la decăderea ordinului franciscan şi la luptele crîncene care îl împărţeau în două tabere: spiritualii, care voiau respectarea riguroasă şi intransigentă a regulii, şi conventualii, care admiteau unele derogări de la ea. După diverse încercări de a readuce pacea între cele două curente franciscane, Papa Ioan al XXII-lea, în 1317 şi 1318, i-a condamnat pe spirituali ca eretici şi rebeli. Dante în acest moment nu ia poziţie în favoarea nici uneia din cele două părţi, condamnînd, prin intermediul Sfîntului Bonaventura, diviziunile care au tîrît ordinul franciscan afară de pe brazda marcată de cel ce-a fost serafic în ardoare” (E.A. Panaitescu).

Andrea_di_Bonaiuto

Advertisements