Continuă explicaţiile Sfîntului Toma (6)

by Laszlo Alexandru

Pd_XIII_16

«dar natura o redă mereu retezată, la fel lucrînd artistul ce are învăţul artei şi mîna ce-i tremură. Deci dacă iubirea caldă dispune şi imprimă imaginea clară a primei virtuţi, toată perfecţiunea aici se atinge» (v. 76-81). Lumina iubirii divine ajunge doar parţial pînă la fiinţele pieritoare. Se întîmplă la fel ca în creaţia artistică, unde voinţa este fermă, dar transpunerea practică este ezitantă. Aşadar creaţia perfectă se realizează doar atunci cînd acţiunea lui Dumnezeu se transmite, în mod direct, asupra obiectului creat. Natura “este infirmă întrucît, deşi a rămas perfectă ca atare, nu mai are siguranţa punctuală de acţiune, care era legată de desăvîrşirea lui Adam şi care s-a pierdut odată cu desăvîrşirea acestuia. Diversele părţi ale naturii au rămas perfecte, dar combinaţia dintre ele este defazată: este supusă imperfecţiunilor şi erorilor” (Montanari). “Fireşte că imperfecţiunea – în care se traduce neconcordanţa dintre ideea divină şi realitatea contingentă, care a fost obţinută prin intermediul îngerilor şi al influenţelor – nu i se datorează lui Dumnezeu, perfecţiune absolută şi indiscutabilă. Trebuie să le fie atribuită tuturor creaturilor, cu un grad diferit de imperfecţiune. Şi aici, prin aproximare, Dante face o comparaţie cu artiştii care cunosc şi stăpînesc tehnica, dar se creează o distanţă între idee şi concretizarea ei, sau operă. Însă Dante uită că face comparaţia între un artist absolut perfect, care e Dumnezeu, şi un artist care e om, aparţine prin urmare categoriei de fiinţe contingente, limitate” (T. Di Salvo).

Pd_XIII_17

«Aşa a fost făcută odinioară ţărîna demnă de toată perfecţiunea fiinţei; aşa a rămas Fecioara grea:» (v. 82-84). Atunci cînd Dumnezeu a acţionat în mod direct, a făcut două fiinţe perfecte: Adam şi Cristos. “Doar creaturile care nu sînt generate de cauzele intermediare, adică de ceruri, sînt perfecte şi eterne, fiindcă Sfînta Treime acţionează direct pentru crearea lor: astfel s-a întîmplat cu Adam şi cu Cristos (v. 82-84)” (E.A. Panaitescu). “Tot acest lung discurs al Sfîntului Toma, care părea o lecţie abstractă de teologie, urmărea un singur rezultat: Cristos şi Adam – pe toate liniile ascendente şi descendente, în acest imens univers, pe care de sus îl supraveghează corurile îngerilor şi unde jos se află mulţimea de lucruri create, imperfecte şi muritoare – ocupă un loc diferit, fiindcă au fost rodul intervenţiei directe a Sfintei Treimi: de aceea au fost perfecţi şi nemuritori, precum şi foarte înţelepţi” (T. Di Salvo).

Pd_XIII_18

«încît îţi laud părerea că natura umană n-a fost în veci şi nu va fi cum a fost în acele două persoane. De n-aş merge înainte, ‘Atunci cum de-acesta a fost fără pereche?’ ar începe vorbele tale» (v. 85-90). Sfîntul Toma este de acord aşadar cu Dante, în ideea că perfecţiunea umană a fost atinsă doar de cele două persoane amintite. Nedumerirea călătorului, în legătură cu poziţia ocupată de Solomon, ar fi justificată, în lipsa explicaţiilor suplimentare. “Lecţia intră acum în substanţa argumentaţiei, iar scopul său nu va mai fi să introducă o diferenţă între credinţa lui Dante şi sentinţa Sfîntului Toma, ci să le concilieze, prin convergenţa unei realităţi multiple în unitatea lui Dumnezeu, ca roata faţă de centrul ei. Îndată se înalţă, într-o lentă mişcare spiralată, una dintre cele mai frumoase terţine din poezia doctrinară a lui Dante: contemplativă în primul impuls, care îmbrăţişează lucrurile efemere din lume şi formele nemuritoare, dar dramatică în taina procesului de generare divină. În cantica luminii, accentul cade pe strălucire: realitatea este lumină a Ideii. În cantica iubirii, creaţia este un act de iubire: iubirea este o expresie a luminii. Lumina este conţinută în viaţa divină a Tatălui, a Fiului şi a Iubirii, care împlineşte «triada» ce doar iubire şi lumină are ca hotar, cum va spune un alt vers uimitor (cîntul XXVIII, v. 54). În aceste terţine, Dante rezumă, printr-o evidenţă perfect armonioasă şi emoţionată, cele mai înalte afirmaţii ale teologiei despre taina creaţiei. Cosmografia vieţii înregistrează coborîrea din treaptă-n treaptă a luminii divine, iar ierarhiei noilor esenţe, a celor nouă coruri de îngeri, îi răspunde forfota micilor contingenţe a creaturilor animale şi vegetale şi a creaturilor anorganice. La tema luminii Poetul recurge din nou, atunci cînd trebuie să explice corespondenţa mai mare sau mai mică dintre materia pămîntească şi influenţa cerească; iar din tema aceasta urcă în punctul unde converg fericit meditaţiile sale filosofice, doctrina sa artistică: natura acţionează aşa cum acţionează artistul, care posedă îndemînarea tehnică a creaţiei sale febrile, dar îi tremură mîna (un alt paragraf despre legătura dintre natură şi artă, de atîtea ori reafirmată). Concluzia capitolului doctrinar readuce discursul la cele două operaţiuni divine, de unde pornise meditaţia: creaţia perfectă şi mîntuirea perfectă, prin care natura omenească şi-a atins – în cele două creaturi primordiale, Adam şi Cristos – perfecţiunea” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_parigina

Advertisements