Continuă explicaţiile Sfîntului Toma (9)

by Laszlo Alexandru

Giovanni_di_Paolo

Pd_XIII_25

«Aşa făcut-au Sabellio şi Arrio şi-acei neghiobi ce-au fost ca spada la Scripturi, redînd strîmbe chipurile drepte. Să nu fie oamenii prea siguri a judeca, apoi, ca acela ce cîntăreşte holda-n cîmp înainte de-a se coace» (v. 127-132). Au existat unii eretici care, interpretînd greşit sensul Scripturilor, au produs aceleaşi efecte ca spada concavă, ce reflectă deformat imaginea oglindită în ea. Fiinţele umane să nu se lanseze în judecăţi privind mîntuirea sau damnarea semenilor, ca omul care îşi calculează cîştigul de la seceriş, înainte de creşterea holdelor. “Sabellio, un eretic african din sec. al III-lea, a negat dogma Treimii. Arrio, care a trăit la Alexandria în sec. al IV-lea, a respins divinitatea lui Cristos şi a întemeiat o sectă eretică, denumită după el arianism” (E.A. Panaitescu). “Nu întîmplător Sfîntul Toma – cel care vorbeşte aici – îi pune alături pe Sabellio şi pe Arrio, ca autorii a două greşeli opuse, în ce priveşte Sfînta Treime: primul susţinînd unitatea persoanelor şi a esenţei, celălalt trinitatea persoanei şi a substanţelor (S.T. I, q. 31, a. 2)” (Chiavacci Leonardi). “Să nu fie oamenii…: îndemnul la prudenţa de judecată îşi schimbă aici brusc direcţia: de la gîndirea filosofică (despre ceea ce este adevărat sau fals), se trece la cea etică, despre comportamentul oamenilor (şi destinul lor etern, de mîntuire sau damnare). Noua temă, introdusă fără o aparentă justificare, îl frămîntă de fapt pe Dante nu mai puţin decît prima şi aduce cu sine inclusiv o schimbare de stil, care devine popular şi plin de imagini, adresîndu-se de-acum nu filosofilor, ci oamenilor, adică tuturor” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XIII_26

«căci am văzut în toată iarna dinainte măceşul ţeapăn şi ghimpos, apoi scoţîndu-şi floarea-n vîrf; şi navă am văzut dreaptă şi iute fugind pe mări în drumul ei, pierind pe cînd să intre-n radă» (v. 133-138). Floarea poate creşte, neaşteptat, pe arbustul spinos. Nava, zveltă pe apa mării, se poate scufunda la intrarea în port. “Nu sînt imagini rare, ci sînt dinadins răspîndite, întemeiate pe bunul simţ al observaţiei de toate zilele, atunci cînd sîntem invitaţi la prudenţă. Şi întrucît este vorba de avertismente ce coincid cu simţul comun, şi exemplele ce dovedesc adevărul trebuie să fie comune, luate din experienţă şi înfipte în memorie ca puncte ferme de adevăr. De aici recursul la imagini cîmpeneşti, locuri preferate ale înţelepciunii ţărăneşti. Totul e prezentat ca un lucru evident şi indiscutabil: nu ca un lucru care se întîmplă în momentul vorbirii. De aici absenţa de dramatism în descrierea naufragiului: nu nava şi naufragiaţii îl interesează pe poet, ci îndemnul la învăţătura de minte, pe care oamenii pot s-o desprindă de-acolo” (T. Di Salvo). “Căci am văzut…: pentru a demonstra că lucrurile pămînteşti se pot schimba cu trecerea timpului, iar judecăţile grăbite pot fi adesea greşite, se oferă acum două exemple luate din experienţa comună (floarea, nava): cîte unul pe fiecare terţină, exprimate cu o mare evidenţă, ele îi conferă discursului, în această ultimă parte, o neaşteptată vioiciune, o «priză directă» asupra cititorului comun, care este efectul dorit de autor pentru intenţia etică dominantă în această parte a textului” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XIII_27

«Să nu creadă coana Berta şi nea Martin, cînd văd pe unul furînd, pe altul dăruind, că pătrund în judecata divină: căci primul se poate ridica, iar ultimul se poate prăbuşi’» (v. 139-142). Hoţul se poate mîntui, prin căinţă. Filantropul se poate damna, prin nelegiuire. Omul de rînd, apreciind după aparenţe, nu trebuie să-şi închipuie că va descifra taina judecăţii lui Dumnezeu. “Donna Berta şi ser Martino erau nume cu care la Florenţa se indicau personajele generice şi fără importanţă, un bărbat şi o femeie oarecare, tîrgoveţi nepricepuţi, care uneori lansau păreri şi deveneau încrezuţi. Lucrurile, vrea să spună Dante, sînt uneori dificil de priceput în dimensiunile şi amănuntele lor: şi de aceea cel care nu e suficient de bine pregătit, să se abţină de la emiterea de judecăţi: să le lase pe seama divinităţii, care umblă pe căi necunoscute nouă” (T. Di Salvo). “Pornind de la greşeala celor care îl credeau pe Solomon damnat din cauza păcatelor sale (cf. X, v. 110-111), la sfîrşitul cîntului se înalţă, pătimaş şi concis, îndemnul adresat oamenilor: nimeni să nu pretindă că judecă în legătură cu mîntuirea şi damnarea altora, fiindcă soarta eternă a fiecăruia se hotărăşte doar de către judecata divină. Tonul părţii finale a lecţiei este şi el practic: îndemn la virtutea discreţiei, care se traduce în plan teoretic prin capacitatea de distingere, iar în plan activ prin prudenţă (ca să umbli ca omul ostenit). Şi întrucît e necesară şi o mică destindere, iar maestrul priceput ştie să ne facă să zîmbim, discursul primeşte tonuri mai vesele, cu imaginea scării care măsoară gradele de neghiobie şi cea a omului care după adevăr, fără priceperi, pescuieşte. Cu rol de consolare, discipolul meditează la atîţia iluştri reprezentanţi ai istoriei filosofiei, care totuşi au greşit, şi la atîţia eretici din istoria Bisericii” (E.A. Panaitescu). “Să se remarce, în această ultimă parte, amestecul lingvistic dantesc, uneori plin de sevă populară, cu termeni luaţi din limba vorbită, alteori bogat în adnotări literare şi nobile (furare… offerere… surgere): unul dintre numeroasele semne de varietate şi bogăţie a registrelor şi a nivelurilor lingvistice ale poemului” (T. Di Salvo). “Se recunosc, în fundalul textului, cele două celebre pasaje evanghelice, cu «tîlharul bun» salvat pe cruce (Luca 23, 39-43) şi cu vameşul şi fariseul în templu, al doilea condamnat şi primul mîntuit, în pofida judecăţii oamenilor (Luca 18, 9-14). Atenţia îndreptată spre conştiinţa adîncă, singura care contează în faţa lui Dumnezeu, şi lipsa de valoare a gestului exterior, sînt o constantă în toate poveştile omeneşti pe care poemul lui Dante le prezintă” (Chiavacci Leonardi).

Giovanni_di_Paolo2

Advertisements