Dansul luminii (1)

by Laszlo Alexandru

Beato_Angelico3

Al patrulea cer, al Soarelui. Discuţie despre învierea trupurilor, la sfîrşitul lumii. Al treilea cerc de duhuri luminoase. Ascensiunea în cerul lui Marte. Crucea sclipitoare a lui Cristos.

Pd_XIV_1

«Din centru spre cerc şi la fel de pe cerc spre centru se mişcă apa într-un vas rotund, după cum e lovită afară sau înăuntru. În mintea mea s-a ivit pe dată asta ce spun, cum a tăcut sufletul glorios al lui Toma» (v. 1-6). Dante şi Beatrice se află în mijlocul duhurilor înţelepte, plasate ca lumini în două cercuri. Dialogul dintre Sfîntul Toma şi Beatrice, în această dispunere spaţială, îi aminteşte poetului de experimentul fizic cu apa dintr-un vas rotund, care se mişcă în funcţie de locul unde s-a creat un şoc prin lovitură. “Ca de fiecare dată cînd un duh îşi încheie prezentarea lămuritoare, la fel şi aici, înainte ca discursul să abordeze alte teme, nu mai puţin importante ca precedenta, Dante simte nevoia poetică de-a se desprinde din tensiunea care susţinuse explicaţia Sfîntului Toma, de-a se opri liniştit, de-a se reculege între două momente, cel abia încheiat, dar care încă mai răsună în mintea lui, şi cel pe care urmează să-l înfrunte şi pentru care simte nevoia să ia o scurtă pauză. În această pauză se plasează începutul cîntului” (T. Di Salvo).

Pd_XIV_2

«pentru asemănarea născută din vorba lui şi a Beatricei, căreia astfel i-a plăcut, după el, să înceapă: ‘Acesta e nevoit, şi nu v-o spune nici cu vocea, nici gîndind-o încă, de-a merge la rădăcina altui adevăr» (v. 7-12). Beatrice îi atrage atenţia Sfîntului Toma că Dante călătoreşte în Paradis pentru a descoperi adevărul divin. Dar încă nu are curajul să exprime prin viu grai, şi nici măcar să gîndească, o nedumerire importantă. “Pentru asemănarea: pentru perfecta analogie care s-a creat acolo sus, cînd Sfîntul Toma a tăcut şi Beatrice a luat cuvîntul imediat după el, cu cele două mişcări ale apei; unul de fapt vorbea de pe cercul duhurilor fericite către Dante, care era în centru, cealaltă relua vorba din centru către Sfîntul Toma. Iar cele două discursuri erau asemănătoare şi perfecte (ca mişcarea circulară a apei), căci ambele proveneau de la creaturi fericite, fixate în adevărul etern. La fel ca în cele trei cînturi precedente, începutul ne duce atenţia spre situaţia scenică tipică din acest cerc: Dante şi Beatrice în centru, iar în jur ghirlanda de duhuri fericite. La oprirea dansului, a cîntatului, discursul se va relua, de la un subiect la altul, iar în acest cînt va atinge culmea” (Chiavacci Leonardi). “Beatrice previne, iubitoare, noua nedumerire a lui Dante, pe care el nu doar că n-a exprimat-o cu vorba, dar încă nu şi-a formulat-o limpede în minte: ar fi într-adevăr de-ajuns să i se contureze gîndul pentru ca duhurile fericite să-l poată apoi desluşi” (E.A. Panaitescu).

Pd_XIV_3

«Spuneţi-i dacă lumina ce vă înveleşte substanţa va rămîne cu voi etern cum e acum; şi dacă rămîne, spuneţi cum, după ce vă refaceţi vizibili, va putea la ochi să nu vă rănească’» (v. 13-18). Duhurile fericite îşi vor păstra oare lumina intensă şi după Judecata de Apoi? Şi dacă da, odată recăpătate trupurile, această orbitoare strălucire nu le va afecta privirea recîştigată? “Iată nedumerirea lui Dante, o nedumerire care ne readuce la probleme propriu-zis teologice, discutate în şcoli şi care îi frămîntau pe mulţi gînditori, dar şi publicul mediu de credincioşi şi care apăreau în mintea tuturor, în clipa cînd se admitea prin dogmă, după Judecata de Apoi, o înviere universală a trupurilor. Dar atunci cînd ne vom recăpăta cu toţii trupurile, strălucirea care acum înfrumuseţează duhurile fericite va spori sau se va diminua, datorită prezenţei trupului?” (T. Di Salvo). “Nu înfăţişarea omenească va răni vederea, ci organul omenesc recăpătat este cel care – se gîndeşte Dante ca orice om – poate fi rănit de sclipirea excesivă, în care vor fi înfăşurate trupurile înviate ale celor fericiţi” (Chimenz).

Beato_Angelico

Advertisements