Dansul luminii (4)

by Laszlo Alexandru

Pd_XIV_10

«deci vederea a creşte se cuvine, a creşte ardoarea ce dintr-însa se aprinde, a creşte raza ce de la dînsul vine. Dar ca şi cărbunii ce dau flacără şi prin lucirea vie o depăşesc, încît vederea lor mai prejos nu-i» (v. 49-54). Imaginea duhurilor mîntuite, după Judecata de Apoi, va semăna cu situaţia cărbunilor ce ard în foc. “La obiecţia subînţeleasă că strălucirea sporită, după învierea trupului, ar putea să ascundă aspectul omenesc al duhurilor fericite, Dante răspunde cu una din comparaţiile cele mai remarcabile din a treia cantică: aşa cum poţi vedea în continuare cărbunele cum arde în foc, datorită incandescenţei sale, la fel aspectul trupesc al celor fericiţi va rămîne vizibil, pentru sclipirea sa, prin mantia luminoasă care îi va înfăşura” (E.A. Panaitescu).

Pd_XIV_11

«la fel această fulgerare ce deja ne-mpresoară va fi-ntrecută la-nfăţişare de carnea ce-n toată ziua pămîntul o acoperă; şi nu va putea măreaţa lumină să ne ostenească; fiindcă organele trupului vor fi tari pentru tot ce va putea să ne fericească’» (v. 55-60). Sclipirea care acum le învăluie spiritul va fi întrecută de strălucirea trupului lor înviat. Iar lumina lor intensă nu va dăuna privirii, fiindcă noile organe vor fi în măsură să suporte toate noile condiţii de beatitudine. “Prima parte a cîntului se concentrează, prin înmulţirea luminilor şi a mişcărilor, pe caracterul vizual şi pe reprezentare, atît în descrierea duhurilor fericite, cît şi în explicaţia doctrinară. Dacă noi, totuşi, ne-am opri doar la imaginea luminii care înveleşte duhurile fericite, la tinerii care de mai multă veselie împinşi şi traşi… joacă-n horă, la sfintele cercuri… în rotire, la ploaia eternă care este o răcoare pentru sufletele alese, la Sfînta Treime şi la toate elementele prin care se înalţă imnul învierii, pentru a admira extraordinara fericire creativă a Poetului, am cădea în pericolul de a considera această parte a cîntului (dar discuţia este valabilă şi pentru a doua parte) ca pe o grandioasă metaforă. Dar nu e posibil să operăm o despicare arbitrară între semnificat şi semnificant, între idee şi imagine: «spaţiul şi lumina cerească nu trăiesc independent, ci ca analogie pentru o realitate teologică, iar lumina aceea nu este doar lumină, iar cerul acela nu este doar un cer astronomic, ci un cer spiritual… Cerul şi lumina aşadar, nu ca o temă peisagistă, ci ca temă teologică… şi care nu stă ca o filosofare abstractă, sub vălul versurilor zîmbitoare, ce cîntă lumina şi cerurile» (Getto), întrucît «filosofarea abstractă», în cele mai fericite momente creative, cum sînt acestea, din cîntul XIV, se face una cu «versurile zîmbitoare». Entuziasmul care înfăşoară şi înalţă aceste versuri, ca într-o flacără pătimaşă, se naşte din convingerea nemuririi, din credinţa într-o viaţă în care contrastul îngrijorător dintre carne şi spirit, care a frămîntat aşa de mult viaţa pămîntească a omului, va fi nu doar depăşit, ci de-a dreptul reconciliat într-o supremă armonie. Trupul nu va mai atîrna ca o greutate muritoare asupra sufletului, iar acesta, însetat de infinit, nu va mai aspira să se desprindă din lanţurile respective, ci îşi va umple trupul cu nemurirea sa, îl va ajuta să perceapă realitatea spirituală. Setea de nemurire şi de fericire, pe care creatura umană o poartă în sine încă de la naştere, va fi potolită în sfîrşit, pe cînd «Dumnezeu-Om va zîmbi exaltant spre şirul celor aleşi, făcuţi după asemănarea Lui, cînd vor îmbrăca din nou carnea pe care Lui i-a plăcut s-o aşeze mai presus de toate cerurile» (Steiner). Întrucît această carne glorioasă şi sfîntă va purta cu sine lanţul iubirilor trupeşti şi nu va putea să uite mamele, taţii şi ceilalţi ce le-au fost dragi, Domnul îi va îngădui să adauge la fericirea cerească dulceaţa afecţiunii pămînteşti. Imaginea cu lucirea vie a cărbunilor, una dintre cele mai fericite din întregul poem, deschide uluitoarea viziune finală a trupului glorificat, care a învins moartea, păcatul şi însăşi materia sa. «Trupurile pe care ea [moartea] le-a înghesuit în mormînt vor ieşi să cutreiere prin infinit; limbile, devenite putrede, vor relua cîntecele de laudă la adresa Domnului; ochii, pe unde a sclipit lumina spiritului nemuritor şi pe care ea poate că a izbutit să-i stingă şi să-i golească, se vor reaprinde, iar sufletul va răsări din nou să admire fericit frumuseţea infinită a lui Dumnezeu, şi atunci carnea, pe care acum elementul cel mai greu o acoperă şi o ascunde, nu va mai putea fi învăluită nici măcar de lumina spirituală a Paradisului şi va apărea, trofeu fericit al izbînzii totale a lui Cristos» (Steiner)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XIV_12

«Aşa mi s-au părut de grăbiţi şi-atenţi, şi unul şi alt cor, a zice ‘Amin!’, că bine şi-au arătat dorinţa după trupurile moarte; poate nu doar pentru ei, ci pentru mamele, pentru taţii şi pentru ceilalţi ce le-au fost dragi, înainte de-a se face flăcări veşnice» (v. 61-66). Ambele cercuri de duhuri fericite s-au grăbit să aprobe explicaţiile vorbitorului, dezvăluindu-şi astfel dorinţa fierbinte de a-şi regăsi, la sfîrşitul vremurilor, fiinţele dragi din timpul vieţii. “Pe această observaţie aşa de afectuos umană (…) se închide discursul lui Solomon, de parcă toată imensa înţelepciune care era în el şi în marii învăţaţi ai Bisericii s-ar concentra în dorinţa, în aşteptarea şi în construirea paradisului familial, reconstituire a bunătăţii, a blîndeţii legăturilor de familie. Şi aici se încheie ciclul de cînturi dedicate înţelepţilor, pe cît de măreţi, pe atît de umili. Iar finalul contrastează cu imaginile dominante din aceste cînturi, cu cele două figuri centrale, Sfîntul Francisc şi Sfîntul Dominic, întemeietorii ordinelor care au vrut şi au izbutit să fie adevărate familii” (T. Di Salvo).

Fiorentino_sconosciuto

Advertisements