Dansul luminii (6)

by Laszlo Alexandru

Pd_XIV_16

«Bine mi-am dat seama că eram mai sus, după rîsul înfocat al stelei, ce-mi părea mai roşie ca de obicei. Din toată inima şi cu-acel grai ce-n toţi e, Domnului i-am adus jertfă, cum se cuvine pentru noul har» (v. 85-90). Cerul mai încins l-a ajutat să priceapă că a urcat încă o treaptă. Foarte impresionat, călătorul îi mulţumeşte în gînd lui Dumnezeu printr-o rugăciune de slavă. “Dante îşi dă seama imediat că a ajuns în cerul lui Marte (unde va întîlni sufletele celor ce-au luptat pentru credinţă), prin lumina sa caracteristică, roşie ca focul (cf. Convivio II, XIII, 21; Purgatoriu II, 14)” (E.A. Panaitescu). “Este fulgerătoare trecerea călătorului în cerul următor, al lui Marte, la fel de rapidă este şi conştientizarea noii situaţii: fără vreo uimire deosebită. (…) În ceruri, grupurile se fac şi se desfac: singurul lucru constant este prezenţa celor doi, pelerinul şi călăuza sa cerească” (T. Di Salvo).

Pd_XIV_17

«Şi încă nu mi s-a stins în piept ardoarea ofrandei, cînd am aflat că a fost primită şi plăcută; căci cu multă lucire şi multă înfocare mi-au apărut sclipiri din două raze, încît am zis: ‘Oh, Helios, cum le împodobeşti!’» (v. 91-96). Pelerinul a priceput îndată că rugăciunea i-a fost primită, fiindcă i-au apărut în faţă două şiruri de duhuri parcă înroşite în foc. Călătorul a fost uimit de podoaba intensă cu care Domnul le-a ornat. “Situaţia se înalţă şi lexicul trebuie să fie pe măsură: de aici prezenţa cuvintelor rare, nobile, cu aparenţă latină, pline de demnitate: essausto, conobbi (cu sensul de «am aflat»), litare, fausto, lucore, robbi, splendor, Elïos, addobbi” (T. Di Salvo). “În Magnae Derivationes de Uguccione da Pisa, pe care Dante îl cunoştea bine, termenul grec helios (soare) era apropiat arbitrar de termenul ebraic Eli, El (Domnul), încît Poetul îl utilizează aici pentru a-l indica pe Dumnezeu” (E.A. Panaitescu).

Pd_XIV_18

«Cum marcată de mai mici şi mai mari lumini străluce albă între polii lumii Galaxia astfel, încît îi lasă gînditori pe înţelepţi; aşa constelate făceau în adîncurile lui Marte acele raze veneratul semn care-mparte cercul în cadrane» (v. 97-102). Calea Lactee se distinge ca o dungă luminoasă pe cer, încît originea ei îi pune pe gînduri pe savanţi. Tot astfel dungile înroşite din cerul lui Marte erau dispuse în cruce. “Dante, în versul 99, se referă la diversele opinii pe care savanţii antici şi medievali le aveau despre originea şi natura Galaxiei sau a Căii Lactee (cf. Convivio II, XIV, 5-8). Veneratul semn care-mparte cercul în cadrane: crucea constituită din cele două raze ale cerului lui Marte este o cruce greacă, avînd braţe egale, ca aceea formată din două diametre care se intersectează în unghi drept, în centrul cercului” (E.A. Panaitescu). “Încă o imagine nocturnă, cea a Galaxiei, de data asta punctată de stele infinite de diverse dimensiuni, conţinute între două extremităţi. Dante avea nevoie de reprezentarea unui fenomen luminos: totodată nu trebuia să fie uniform şi totalizant, ca lumina soarelui, care acoperă singură orice altă lumină şi o anihilează. Doar strălucirea infinită a unui cer străpuns de stele îi dădea posibilitatea varietăţii, a multiplicităţii: a adăugat de la sine intensitatea extraordinară a luminii şi fundalul, care nu mai e întunecat, ci seamănă cu cel diurn. S-ar putea aminti, pentru afinitatea legăturilor, stelele numeroase ce învăluie o cruce, în mozaicul din Galla Placida la Ravenna. Oricum fără îndoială Dante a vrut să fixeze o imagine figurativă, fie că i-a fost sugerată de mozaic, fie că o lua din reproducerile gotice. Încă o dată trebuie subliniată simplitatea mijloacelor folosite de Dante pentru această reprezentare făcută din lumină şi linii” (T. Di Salvo).

Museo_Ravenna

Advertisements