Dansul luminii (7)

by Laszlo Alexandru

Pd_XIV_19

«Aici amintirea îmi învinge-ndemînarea; că-n crucea aceea străfulgera Cristos, încît nu ştiu găsi exemplu vrednic; dar cine-şi ia crucea şi-l urmează pe Cristos încă mă va ierta de ceea ce las nespus, văzîndu-l pe cruce sclipind pe Cristos» (v. 103-108). Puterea memoriei depăşeşte aici capacitatea de expresie a poetului, care nu mai poate descrie cu precizie cele văzute. În crucea luminoasă sclipea însuşi Mîntuitorul. Cel care îşi va dedica viaţa credinţei va putea, la rîndul său, ajuns în Paradis, să vadă imaginea glorioasă şi va înţelege imposibilitatea exprimării ei în poezie. “Cuvintele Poetului din versul 106 sînt aproape traducerea unui pasaj evanghelic (Matei 10, 38; 16, 24)” (E.A. Panaitescu). “Ca în Paradis XII, 71, şi aici Cristos rimează doar cu el însuşi, ca o determinare concretă a faptului că este irepetabil şi incomparabil. Şi aici, ca peste tot, de cîte ori este numit ori reprezentat Dumnezeu, nu există trimitere la o înfăţişare fizică” (T. Di Salvo). “Acest înalt spiritualism, care îi neagă lui Dumnezeu o figură anume, este cel mai mare dar al filosofiei Paradisului. Poezia nu rămîne aridă, cum le-a părut multora, ci dobîndeşte puterea de-a deveni cea mai deosebită operă: o poezie lipsită de obiecte, de pură elevaţie spirituală. Aşa cum Dumnezeu nu are o figură materială, la fel nici Isus Cristos. Iar Paradisul dantesc nu-l cunoaşte pe Isus din Nazaret, omul care a fost perfect, la fel ca tatăl său din ceruri: îl cunoaşte doar pe Cristos. Iar pe Cristos îl vede mai curînd cu funcţia de mîntuitor, decît ca pe un om. Ceea ce explică de ce nici Cristos nu este o persoană concretă, într-un loc concret: în crucea aceea străfulgera Cristos” (A. Guzzo).

Pd_XIV_20

«Din corn în corn şi de la vîrf la poale se mişcau lumini, scînteind tare cînd se uneau şi se despărţeau; aşa se văd aici drepte şi aplecate, iuţi şi lente, schimbate-n aspect, fărîme de corpuri, lungi sau scurte, mişcîndu-se prin raza ce taie uneori umbra pe care omul, spre a se apăra, cu minte şi dibăcie şi-o face» (v. 109-117). Pe orizontală, între braţele crucii, şi pe verticală, de la cap la picioare, se agitau particule luminoase, care sclipeau mai tare cînd se întîlneau şi se desprindeau. La fel, în umbra pe care şi-o face omul pentru a se apăra de soare, se văd particule agitîndu-se prin raza de lumină ce pătrunde întîmplător. “Crucea lui Cristos şi a martiriului înseamnă înviere şi victorie, nu mai este simbolul morţii, ci semnul nemuririi şi al fericirii eterne. Continuă aşadar, în aceste terţine, tonul de exaltare intelectuală a discursului lui Solomon, ton ce dobîndeşte acum o bogăţie de teme fantastice şi sentimentale, încă mai mare decît înainte. Nu prevestirea depărtatei învieri îl inspiră deja pe Poet, ci însăşi figura lui Cristos, mărturie şi garanţie a învierii. Iar crucea luminoasă, debut triumfal pentru acel moment, se întinde pe cerul lui Marte, care stă la jumătatea celor nouă ceruri, la jumătatea drumului între fericirea regăsită în Paradisul Pămîntesc şi fericirea promisă a viziunii divine. «Viziunea crucii, în cerul lui Marte, este prima dintre invenţiile figurative majore, pe care poetul o introduce… pentru a diversifica decorul călătoriei sale cereşti (coroanele fericiţilor, în cerul precedent, încă proveneau dintr-o climă de fantezie liberă şi deschisă, mai puţin stilizată). În apariţia unor asemenea invenţii (crucea, acvila, scara) se întîlnesc experienţe din pictura medievală şi elemente spectaculare din ritual şi liturghie» (Sapegno), chiar dacă Poetul tinde să privilegieze mai curînd sentimentul decît figura sa, simbolul şi misterul pe care îl reprezintă, mai curînd decît imaginea sensibilă. Din această cauză figura lui Cristos «sclipeşte», «străfulgeră», dar nu capătă formă, iar apariţia crucii luminoase este comparată cu Calea Lactee, deci cu ceva greu de priceput (îi lasă gînditori pe înţelepţi)” (E.A. Panaitescu). “Din corn în corn: de la un braţ la celălalt al crucii (în sens orizontal) şi de la punctul cel mai înalt la cel mai jos (în sens vertical) se mişcau pe cele două raze multe lumini care sclipeau cu deosebită intensitate, atunci cînd se întîlneau ori cînd se despărţeau. Acele sclipiri sînt salutul bucuros, ca o aprindere mai mare în focul iubirii. Progresia ritmică a primelor două versuri – două emistihuri egale, cu o pauză marcată la mijloc – parcă însoţeşte mişcarea, egală şi constantă, în cele două direcţii” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XIV_21

«Şi cum giga şi harpa, în sunet întins de multe coarde, fac dulce zumzet chiar şi pentru cel ce nota n-o ştie, astfel din luminile ce-acolo mi-au apărut se desfăcea din cruce o melodie ce mă răpea, fără a-i pricepe imnul» (v. 118-123). Imaginea crucii din cerul lui Marte a fost repede însoţită de o muzică divină, care provoca o răpire mistică, deşi nu i se înţelegeau cuvintele. “Comparaţia vizuală este imediat urmată de alta, care se referă la al doilea simţ mereu treaz în Paradis, auzul. În acea cruce de lumini se răspîndea un sunet dulce, multiplu şi variat, ca mişcarea adineaori descrisă, dar formînd o melodie unică, supraomenească: la fel cum giga şi harpa, cu tensiunea armonizată a corzilor, produc un concert blînd, chiar şi pentru cel ce nu deosebeşte diferitele note între ele… Se face aluzie aici la muzica polifonică (sunet întins de multe coarde se referă tocmai la «armonia dintre diverse sunete»), care pentru Dante este motiv de înaltă încîntare şi, în cadrul poemului, este mereu numită dulce” (Chiavacci Leonardi). “Giga este un instrument muzical cu corzi, despre care avem puţine informaţii; comparaţia cu harpa ne lasă să credem că producea un sunet asemănător (…). Cele două instrumente poate că sînt alese aici pentru caracteristica inconfundabilă a sunetelor produse în pizzicato (ca tintin-ul orologiului de la X, 143), mai apropiate de sunetele acelor luminiţe numeroase şi variate şi pentru mişunarea lor tainică” (Chiavacci Leonardi).

Giotto

Advertisements