Dansul luminii (8)

by Laszlo Alexandru

Basilica_Ravenna

Pd_XIV_22

«Bine am înţeles că era de înaltă laudă, căci la mine ajungeau ‘Învie’ şi ‘Învinge’, ca la cel ce nu ştie şi-aude» (v. 124-126). Se înţelegea doar că e un măreţ imn de slavă adresat Domnului. “«Învie» şi «Învinge»: cele două cuvinte, care celebrează învierea lui Cristos şi victoria sa pe cruce, se înalţă din crucea unde el a îndurat înfrîngerea şi moartea. În cerul celor ce-au murit pentru credinţă şi aşadar au experimentat aceeaşi înfrîngere şi aceeaşi victorie, cele două verbe răsună cu mare putere de semnificaţie. Să nu omitem legătura tematică faţă de prima parte a cîntului, unde motivul învierii ocupă toată secţiunea teologică de acolo” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XIV_23

«M-am îndrăgostit astfel de-aceasta, că pînă atunci n-a fost nimic ce să mă lege cu-aşa dulci laţuri. Poate că vorba-mi pare prea-ndrăzneaţă, amînînd plăcerea ochilor frumoşi, în care privind, dorinţa mi se împacă» (v. 127-132). Extazul mistic de care a fost cuprins Dante i-a depăşit toate sentimentele trăite pînă în acel moment. Cititorul ar putea să se mire că, astfel, poetul parcă a uitat cît de frumoşi sînt ochii Beatricei. “Şi această hiperbolică definire a frumuseţii şi gingăşiei spectacolului şi a cîntului convinge nu prin noutatea sa, ci fiindcă, deşi este o repetiţie şi o variaţie a altor motive asemănătoare de celebrare superlativă, triumfă în inspiraţia mijloacelor expresive, prin care se determină. Iar aici variaţia apasă pe verbul «m-am îndrăgostit» şi pe substantivul «lanţuri»” (T. Di Salvo).

Pd_XIV_24

«dar cine pricepe că peceţile vii mai frumoase devin cum mai sus se merge, iar eu pe-acelea încă nu le privisem, mă poate scuza de ceea ce mă acuz pentru a mă scuza şi mă vede că zic adevărul; căci plăcerea sfîntă nu-i aici părăsită, fiindcă se face, urcînd, mai sinceră» (v. 133-139). Dar ochii Beatricei devin tot mai frumoşi, pe măsură ce călătorii urcă în Paradis. Iar aici încă n-au fost priviţi, pentru a exista un termen de comparaţie, de către poetul însufleţit de trăiri intense. “Remarcabil finalul de cînt, cu acuza şi scuza poetului, care izbuteşte să afirme ceea ce a negat mai înainte, readucînd glorios în prim-plan ochii Beatricei, ce păreau neglijaţi: poate că voi părea prea îndrăzneţ, zice el, punînd în urma cîntului auzit în cerul lui Marte chiar şi frumuseţea (plăcerea) ochilor Beatricei (aşa a zis în terţina precedentă); dar ochii se făceau tot mai frumoşi, de la un cer la altul, iar în acela încă nu-i privisem. Poetul salvează astfel cele două lucruri importante pentru el, fără a renunţa la nici una din cele două frumuseţi, care parcă se urmăresc una pe cealaltă” (Chiavacci Leonardi). “Nu e uşoară interpretarea acestor ultime terţine. Pentru o explicaţie şi înţelegere corectă, să mergem un pic înapoi. În versurile 127-130, poetul afirmase că niciodată n-a avut un sentiment aşa copleşitor, ca în momentul cînd a fost lovit de cîntecul duhurilor fericite, ce se roteau în crucea de lumină. Dar aici previne o obiecţie: şi ochii Beatricei? Cititorul trebuie să înţeleagă oare că ei exprimau pentru poet o frumuseţe inferioară? Absolut deloc. Acolo comparaţia se făcea doar între acel cînt şi alte manifestări de fericire, ale duhurilor din alte ceruri. Nu între cîntecul duhurilor şi ochii iubitei sale. Spre ei, el încă n-a privit în acest cer şi prin urmare nu i-a considerat mai prejos de bucuria ce-i vine de la cîntecul duhurilor. Ştie prea bine că ochii Beatricei sînt gradul cel mai înalt de frumuseţe, peceţile vii, după cum ştie că frumuseţea lor creşte în raport direct cu procesul ascensional al poetului, cu trecerea succesivă în cerurile mai înalte. În concluzie: sînt uluitoare cîntările duhurilor şi întrec, prin dulceaţa lor, orice alt exemplu sau termen de comparaţie. Dar mai presus de toate se află ochii Beatricei” (T. Di Salvo).

Battistero_Ravenna

Advertisements