Florenţa de ieri – Florenţa de azi (1)

by Laszlo Alexandru

Ambrogio_Lorenzetti5

Al cincilea cer, al lui Marte. Duhuri fericite care au luptat pentru credinţă. Apare strămoşul Cacciaguida. Prezentarea polemică a cetăţii Florenţa, cu virtuţile de odinioară şi viciile din prezent.

Pd_XV_1

«Voinţa bună, în care se topeşte mereu iubirea ce drept inspiră, la fel ca pofta-n cea nelegiuită, a pus tăcere-n dulcea liră şi-a potolit sfinţile strune, pe care mîna dreaptă din cer le opreşte sau le îndeamnă» (v. 1-6). Voinţa divină, călăuzită de iubire, a oprit dintr-odată cîntecul şi hora duhurilor fericite. “O fixitate neaşteptată înlocuieşte imaginea cerului lui Marte, care se învîrte în jurul lui Dante ca un imens, sclipitor scut cu cruce şi cea a duhurilor care au format crucea luminoasă în care strălucea figura lui Cristos, în timp ce cîntarea imnului de victorie şi înviere se întrerupe brusc: dispar, adică, toate elementele care au însufleţit măreaţa, şi totuşi liric vibranta reprezentaţie din cîntul precedent. Cu această pauză narativă (una dintre acelea cărora Poetul le încredinţează adesea, în Paradis, rolul de a pregăti o efuziune poetică specială) este aprofundată tema bunăvoinţei caritabile a duhurilor fericite, care anticipă legătura afectuoasă dintre Cacciaguida, Beatrice şi Dante însuşi, de-a lungul convorbirii lor, străbătută de un simţ de caritate care o include în atmosfera paradisiacă. Prezenţa acesteia, alături de alte motive specifice (lumina, sporirea zîmbetului Beatricei, vorbirea mistică a lui Cacciaguida), concură la constituirea unei «baze foarte înalte şi intense, pe care se realizează poezia din ultima parte, pentru a elabora elementele înnobilării şi sanctificării vocii lui Cacciaguida, tonul epic-religios şi istoric mărturisitor, în care reprezentarea Florenţei vechi poate depăşi condiţiile unei simple şi izolate idile nostalgice…» (Binni). În aceste patru terţine este introdusă şi energic subliniată tema fundamentală nu doar a cîntului de faţă, ci a întregii trilogii a lui Cacciaguida: contrastul dintre cer şi pămînt, dintre voinţa bună şi poftă, dintre lumea înşelătoare şi pacea cerească, un contrast care îşi va găsi exemplificarea concretă, istorică, în cea dintre Florenţa sobră şi decentă de odinioară şi Florenţa coruptă din prezent. Istoria oraşului său devine astfel pentru Poet exemplul unui adevăr universal şi central din Paradis, conferind o statură ulterioară «mitului Florenţei vechi, a cărei pace se năştea pentru Dante nu doar şi nu atît dintr-o situaţie socială, economică, politică… ci mai curînd din adeziunea cetăţenilor săi la iubirea pentru bunurile substanţiale, pentru mila creştină şi civilă» (Binni)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XV_2

«Cum să fie la dreptele rugăminţi surde acele substanţe care, pentru a mă îndemna să le rog, la a tăcea s-au înţeles? E bine ca fără sfîrşit să sufere cel ce, din drag de lucruri ce nu durează, în veci de cealaltă iubire se leapădă» (v. 7-12). Duhurile fericite din ceruri sînt mereu deschise la rugăminţile oamenilor, pentru a le transmite către Dumnezeu. De aceea este meritată pedeapsa eternă, prin care e sancţionat cel ce renunţă la valorile divine şi se consacră celor efemere, pămînteşti. “Viziunea beatitudinii are nevoie de panorame omeneşti; aici cele două nu sînt însă în contrast; cei vii sînt invitaţi să constate că duhurile fericite sînt mereu gata să le asculte rugăminţile: în lumea fericiţilor, virtutea dominantă este caritatea, care este mereu disponibilă, îndată ce e solicitată. (…) Pentru cei ce întorc spatele carităţii şi iubirii de Dumnezeu, care acţionează în eternitate, Dante consideră potrivită eternitatea pedepsei infernale: ei refuză eternitatea pozitivă, vor avea parte de cea negativă” (T. Di Salvo). “Tăcerea corului strălucitor de slavă, pentru a veni în întîmpinarea dorinţelor sale, tăcere în care se vedea limpede puterea iubirii caritabile, ce îndrumă acele duhuri, provoacă exclamaţia poetului: cum să fie surde la rugăminţile noastre acele duhuri, care şi-au oprit cîntarea de fericire ca să mă îndemne – tocmai – să le adresez rugămintea? Se cuprinde în această terţină, sub forma spontană a întrebării retorice, o hotărîtă acceptare a credinţei creştine privind intervenţia duhurilor fericite în favoarea oamenilor vii, cu care nu toată lumea era pe atunci de acord (a se vedea argumentaţia de susţinere a acesteia, făcută de Toma în S.T. II, II, q. 83 a. 11). Cum apare deja în Purgatoriu, Dante întemeiază toate relaţiile din cele două ţinuturi ale mîntuirii pe dogma, aşa potrivită pentru el, a comuniunii sfinţilor” (Chiavacci Leonardi). “E bine ca fără sfîrşit să sufere…: este foarte îndreptăţit să sufere etern cel care, din iubire pentru lucrurile trecătoare, efemere, se lipseşte în eternitate de acea iubire perfectă şi nepieritoare. Şi aici, pe intervalul unei terţine foarte naturale, este înfruntată şi rezolvată o problemă teologică serioasă: cum poate fi dreaptă o pedeapsă infinită (Infernul), pentru o greşeală finită, problemă căreia Sfîntul Toma îi dă numeroase răspunsuri (S.T. III, Suppl., q. 94 a. 1). (…) Ideea exprimată aici este că eternitatea pedepsei este potrivită nu după greşeală, inevitabil finită, ci după eternitatea binelui suprem la care omul renunţă de bună voie, din iubire pentru lucrurile efemere” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XV_3

«Cum prin văzduhul liniştit şi pur străbate cînd şi cînd flacăra iute, trăgînd în urmă-i ochii nemişcaţi, şi parcă-i stea ce-şi mută locul, doar că în partea unde se-aprinde nimic nu dispare, şi ea durează puţin» (v. 13-18). Pe cerul senin al nopţii trece uneori fulgerător lumina unei stele căzătoare. Ea atrage privirea omului îngîndurat şi lasă impresia că se deplasează dintr-un loc în altul. Dar pe cer nici o stea nu lipseşte, iar sclipirea călătoare dispare cu repeziciune. “Cele două momente, al nopţii şi al nemişcării pelerinului se contopesc pentru a da viaţă, în cadrul solemnităţii aproape religioase a peisajului nocturn, unei întîmplări concentrate complet în ochii de-acum înţepeniţi şi în curînd atraşi de focul neaşteptat. Cîntul, care s-a deschis cu o tensiune religioasă, invitaţie explicită către cititor să se pregătească pentru un moment neobişnuit de experienţă etică şi paradisiacă, acum se îndreaptă spre «o nouă mişcare, ce vine să sporească simţul infinitului din scena cîntării (spaţiu infinit şi văzduh nocturn, care transmit în toată cîntarea un sens de pace superioară, de tainică imobilitate…) într-o deschidere de imagine cerească, senină, tainică, nocturnă şi se dezvoltă într-o amplă, aeriană, luminoasă comparaţie, ce conduce prin termenii săi perfecţi, simetrici şi coerenţi, într-o unică linie complexă şi lucidă, pînă la finalul coborîrii lui Cacciaguida la piciorul crucii, în faţa lui Dante, şi la întîlnirea nobilă şi afectuoasă» (W. Binni)” (T. Di Salvo).

Ambrogio_Lorenzetti

Advertisements