Florenţa de ieri – Florenţa de azi (2)

by Laszlo Alexandru

Pd_XV_4

«astfel din cornul ce-n dreapta se-ntinde, la picioarele crucii a dat fuga un astru din constelaţia ce-acolo sclipeşte; dar n-a plecat giuvaerul de pe fîşia sa, ci-a lunecat pe rază, de-a părut foc în urma unui alabastru» (v. 19-24). De pe braţul drept al crucii care ardea pe cer, o luminiţă a coborît spre poale. Dar duhul fericit, care strălucea ca un giuvaer, n-a ieşit din pata luminoasă, ci semăna cu dunga de lumină din urma unei pietre de alabastru. “După ce-a fost recuperat sentimentul de spaţiu infinit, cu viziunea unui cer nocturn senin – ce răspîndeşte peste întregul cînt o pace superioară, o tainică nemişcare, ca pentru a ajuta evocarea unui trecut mitic şi speranţa într-un viitor îndepărtat – revine imaginea crucii luminoase, prezentată prin intermediul unor rare asemănări (giuvaerul, fîşia, focul ce transpare în urma luminii diafane de alabastru), care propun din nou sugestiile liric-vizuale ale metaforelor din cîntul precedent. Dar nici aici imaginea nu reprezintă un scop în sine, bucurie hedonistă a ochiului ce urmăreşte atent sclipirea giuvaerului sau variaţiile de lumină produse de foc în urma unui alabastru, ci are rolul de a determina situaţia proprie a lui Cacciaguida care, deşi participă la fericirea celorlalte duhuri (nu se desprinde de pe cruce, ci străbătînd-o a lunecat pe rază), în bunăvoinţa afectuoasă şi paternă «vine în fugă» spre urmaşul său, se iluminează de un neaşteptat influx de caritate, se întinde spre Dante, cu un gest intens de iubire pioasă, de la tată la fiu. Apare astfel, cu firescul unei amintiri ce răsare pe neaşteptate, aluzia la întîlnirea din Cîmpiile Elizee dintre Enea şi tatăl său Anchise (Virgiliu, Eneida VI, 684-686), care îi prevesteşte obstacolele pe care va trebui să le depăşească, înainte de-a întemeia ceea ce va deveni Roma. În economia Comediei, întîlnirea lui Dante cu Cacciaguida are aceeaşi funcţie – dezvăluirea unei misiuni – pe care o avea în poemul virgilian episodul respectiv. Este momentul central din poemul sacru, este momentul în care Dante primeşte confirmarea destinului pe care Dumnezeu i l-a încredinţat. În cîntul II din Infern, Poetul a obiectat în faţa lui Virgiliu, care îl îndemna să pornească în călătorie, că el nu este nici Sfîntul Pavel, nici Enea, cei care au avut privilegiul de-a vedea lumea de dincolo, primul pentru a fi întărit în activitatea sa de răspîndire a credinţei, al doilea pentru a contempla Roma viitoare. Acum el este de fapt ca Sfîntul Pavel, ca Enea: prin viziunea asupra lumii de dincolo, îndeplineşte promisiunea şi certitudinea unei reînnoiri a lumii, iar Cacciaguida, martirul credinţei, îi confirmă solemn misiunea. Dar pentru a reînnoi lumea, este nevoie de un exemplu care să le fie oferit oamenilor, un model care să se poată realiza concret: este trecutul Florenţei strînsă între zidurile vechi, cînd trăia în pace, sobră şi decentă. Discursul lui Cacciaguida din cîntul XV «nu este doar expresia unui regret faţă de timpul trecut, o fugă în amintirea lucrurilor vechi, înfrumuseţate în suflet, o mişcare de laudator temporis acti (lăudare a timpului trecut), vocea unui conservatorism incapabil să priceapă realitatea prezentă» (Montano), fiindcă, evocată de strămoş în sufletul Poetului «ca o imagine veche, se află cetatea purităţii şi a credinţei, care îi stîrneşte emoţia şi pe care ar vrea s-o reclădească». Observă de asemeni Montano, care a dat o fină interpretare întregului episod cu Cacciaguida: «Neliniştea profetică a restauraţiei şi a reformei nu poate să evite un trecut spre care se tinde, o puritate originară spre care se rîvneşte». Iar aceasta este lumea florentină curată, dinainte de cîştigurile şi corupţia aduse de lumea nouă. În acest sens, revenirea la vechea Florenţă nu e fireşte o întrerupere a mişcării de ascensiune spre Dumnezeu, un răgaz autobiografic în procesul de elevare spirituală, ci este o regăsire, din partea Poetului, a motivelor de-a spera, de-a visa la un viitor mai bun, la însăşi misiunea sa” (E.A. Panaitescu).

Pd_XV_5

«Aşa pioasă a venit umbra lui Anchise, de merită încredere mai marea noastră muză, cînd în Elizeu pe fiul său l-a observat. ‘O sanguis meus, o superinfusa gratia Dei, sicut tibi cui bis unquam coeli ianua reclusa?’» (v. 25-30). Cu acelaşi impuls afectuos s-a apropiat de Enea umbra tatălui său, Anchise, în Cîmpiile Elizee, precum aici a venit spre Dante duhul desprins din braţul crucii. Acesta i s-a adresat în latină: “oh, sîngele meu, oh, harul Domnului revărsat pe deplin asupra ta, cui oare, asemeni ţie, i-a mai fost deschisă de două ori poarta cerului?”. “Începutul în latină, prin care expresia sanguis meus o repetă pe cea adresată de Anchise (Virgiliu, Eneida VI, 835), contribuie la înnobilarea epic-sacră care, din acest moment, devine tonalitatea caracteristică a cîntului” (E.A. Panaitescu). “Nu e doar o comparaţie, aceasta, cu Anchise şi Enea: şi înainte Dante îşi asimilase călătoria în lumea de dincolo cu cea a lui Enea. Ambii merg în lumea de apoi cu însărcinări politice şi religioase precise, hotărîte de divinitate: ei trăiesc o experienţă excepţională, pe baza unei misiuni, cea a întemeierii Imperiului (Enea) şi a înnoirii societăţii creştine (Dante). De aceea, avem aici o anticipare a cîntului XVII şi mai ales a episodului cu învestitura poetului la misiunea apostolică de a le arăta oamenilor calea spre mîntuire” (T. Di Salvo). “Răspunsul la întrebarea formulată aici se află deja în Inf. II, 13-33; călătoria ca om viu în lumea de apoi le-a fost permisă doar lui Enea şi Pavel, pentru misiunile ieşite din comun la care erau chemaţi. Urcarea la ceruri i-a fost apoi îngăduită doar Sfîntului Pavel şi nici unui alt muritor de rînd” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XV_6

«Astfel acea lumină: deci m-am uitat spre ea; apoi mi-am întors chipul spre doamna mea şi-am fost uimit de una şi de alta; că-n ochii ei ardea asemenea zîmbet, de m-am gîndit că într-ai mei ating vîrful harului şi-al Paradisului» (v. 31-36). Auzind vorbele duhului nou apărut, călătorul şi-a întors privirile uimite spre Beatrice. Zîmbetul ce sclipea în ochii ei l-a făcut să trăiască un moment de exaltare paradisiacă maximă. “Că-n ochii ei…: Naturaleţea absolută şi neprihănită a acestei terţine, unul din punctele de vîrf ale limbajului din Paradis, terţină din care fiecare termen e încă viu în limbajul de azi, face inutilă explicaţia; orice parafrază ar tulbura-o” (Chiavacci Leonardi).

Miniatura_giottesca

Advertisements