Florenţa de ieri – Florenţa de azi (3)

by Laszlo Alexandru

Pd_XV_7

«Apoi, duhul ce încînta văzîndu-l şi-auzindu-l a adăugat la cele începute lucruri ce nu le-am priceput, aşa de-adînc a grăit; nu dinadins mi s-a ascuns, ci de nevoie, căci gîndul lui dincolo de priceperea muritorilor a trecut» (v. 37-42). Noul venit, care provoca încîntare prin prezenţa sa, a rostit apoi şi alte vorbe, pe care pelerinul n-a reuşit să le priceapă, fiindcă erau inaccesibile pentru priceperea muritorilor de rînd. “Ceea ce i-a spus duhul şi poetul n-a înţeles nu ştim şi toate ipotezele sînt destinate a fi fanteziste. Dante vrea doar să sublinieze că limbajul ermetic, misterios al strămoşului nu era rodul unei opţiuni înşelătoare, ca aceea a ghicitorilor, a falşilor profeţi păgîni, ci se datora nevoii de-a marca distanţa dintre lumea pămîntească şi cea din Paradis, între limitele omului şi nelimitata inteligenţă a divinităţii. (…) Că un duh este neînţeles de Dante este un fapt care se repetă în Paradis şi e una din cele mai semnificative mărturii ale experienţei mistice, care alături şi nu în contrast cu cea raţionalistă marchează toată cantica. Îi aparţine misticismului insistenţa pe caracterul irepetabil al experienţei viziunii divinităţii, oferite cu ajutorul harului, şi aşadar mărturisirea neputinţei transcrierii verbale. Cel care e răpit, adică desprins cu violenţă de legăturile sale pămînteşti şi de capacităţile de înţelegere şi exprimare tipic umane, cel care în contrast cu legile naturii e dus pînă la Dumnezeu şi se bucură să-i vadă chipul, trăieşte o experienţă despre care poate avea o imagine intensă, dar de nereprodus, o amintire fragmentară, desprinsă, în parte renăscută doar prin intermediul impresiilor care i-au umplut şi i-au exaltat viaţa emoţională” (T. Di Salvo).

Pd_XV_8

«Şi cînd arcul iubirii-nflăcărate s-a eliberat încît vorbirea i-a coborît spre semnul priceperii noastre, primul lucru de mine-nţeles ‘Binecuvîntat fii tu’, a fost, ‘trei şi unu, ce cu sămînţa mea eşti aşa de bun!’» (v. 43-48). Atunci cînd iubirea încordată ce-l îndemna şi-a diminuat intensitatea, Dante a putut pricepe că duhul fericit îi mulţumea Domnului pentru generozitatea dovedită faţă de urmaşul său, care călătorea viu prin lumea de apoi. “Imaginea arcului care se întinde la maximum şi apoi se destinde ţine de experienţa medievală cotidiană. Remarcaţi apoi verbul a coborît: vorbele lui Cacciaguida coboară, în ultimă instanţă, de la Dumnezeu şi ajung la nivelul de pricepere al poetului, care e semnul concret al omenirii, pentru a spune că orice valoare pozitivă coboară de la Dumnezeu şi ajunge la oameni. Cei care îi dau ascultare se fac demni de El. Se închide astfel toată întîmplarea istorică a omului: pleacă de la Dumnezeu şi tinde să revină la Dumnezeu” (T. Di Salvo).

Pd_XV_9

«Şi-a urmat: ‘Scumpă şi lungă aşteptare, izvorîtă citind din marea carte, unde nu se schimbă-n veci albul şi negrul mi-ai împlinit, fiule, în această lumină de unde-ţi vorbesc, mulţumită celei ce la zborul înalt ţi-a dat pene» (v. 49-54). Vorbitorul se bucură pentru întîlnirea cu Dante. A aşteptat-o de mult timp, încă de cînd a urcat la ceruri şi a prevăzut-o scrisă în cartea universului, aflată în mintea lui Dumnezeu, unde lucrurile nu pot fi modificate. Această întîlnire e posibilă cu ajutor de la Beatrice, care i-a dat lui Dante puterea credinţei pentru a-şi începe zborul. “Cacciaguida ştia, de cînd urcase la cer, fiindcă a citit-o în mintea lui Dumnezeu, că într-o zi un urmaş al său, viu, urma să vină în Paradis; de atunci i s-a născut dorinţa de a-l vedea şi îl aştepta; acum îi mulţumeşte Domnului pentru că şi-a putut îndeplini dorinţa” (T. Di Salvo).

Ambrogio_Lorenzetti7

Advertisements