Florenţa de ieri – Florenţa de azi (4)

by Laszlo Alexandru

Pd_XV_10

«Tu crezi că în mine gîndurile ţi le aduci de la cel ce-i primul, aşa cum derivă din unul, de-l cunoaştem, cinci şi şase; de aceea nu mă întrebi cine sînt şi de ce par mai vesel în faţa ta, dintre ceilalţi în această mulţime fericită» (v. 55-60). Călătorul este convins că noul venit îi citeşte gîndurile, prin intermediul lui Dumnezeu, aşadar nu-i adresează curiozitatea sa sub formă de întrebare. “Prevăzînd întrebarea lui Dante şi justificîndu-i tăcerea, duhul spune că Dante face bine că nu-şi exprimă oral dorinţa de-a şti cine este interlocutorul; oricum ştie clar că duhul vede gîndul poetului privind în Dumnezeu, de la care vine în duhul fericit, cu toată limpezimea, gîndul la care poetul meditează în tăcere” (T. Di Salvo).

Pd_XV_11

«Tu crezi adevărul; fiindcă cei mici şi cei mari din astă viaţă privesc în oglinda unde, mai iute decît crezi, îţi răspîndeşti gîndul; dar pentru ca sacra iubire, în care veghez cu privire perpetuă şi care mă-nsetează de dulce dorinţă, mai bine să se-ndeplinească» (v. 61-66). Dante şi-a dat seama de realitate: toate duhurile fericite din Paradis, aflate pe o treaptă mai înaltă sau mai joasă, se uită la Dumnezeu ca într-o oglindă, unde se reflectă gîndurile noastre înainte de-a le rosti. Totuşi, pentru ca iubirea divină să răspundă mai adecvat la curiozitatea drumeţului, el este invitat să-şi exprime prin vorbe îndoielile şi curiozităţile. “Din vorbele poetului, Cacciaguida nu va afla lucruri pe care nu le ştie: dar vrea ca poetul să spună el ceea ce doreşte să afle, fiindcă astfel se realizează mai deplin iubirea lui de caritate. În plus, în raportul duh fericit – călător «adăugarea vorbei concrete, a expresiei personale… e ca o justificare a cuvîntului poetic în ţinutul Paradisului, care teologic ar părea inutil, dacă nu s-ar menţine, chiar şi în condiţiile supraomeneşti ale duhurilor fericite, sentimentul şi nevoia expresivă a oamenilor, vocaţia lor pentru comunicarea explicită» (W. Binni)” (T. Di Salvo).

Pd_XV_12

«vocea ta sigură, hotărîtă şi voioasă să-ţi sune voinţa, să-ţi sune dorinţa, la care răspunsul meu deja e gata!’. Eu m-am întors spre Beatrice, şi ea a auzit înainte să-i vorbesc şi mi-a zîmbit c-un semn ce mi-a-ntărit aripile voinţei» (v. 67-72). Dante i-a cerut sfatul Beatricei, din priviri, iar ea l-a încurajat cu un zîmbet. “Manifestarea explicită a dorinţei, din partea lui Dante, într-un fel perfecţionează împlinirea, din partea duhului fericit, a voinţei divine de-a potoli dorinţa lui Dante: o subtilitate” (Chimenz). “Sigură, hotărîtă şi voioasă…: siguranţă, hotărîre, fericire: asta trebuie să exprime vocea omului care formulează o rugăminte în Paradis. Omul nesigur şi nefericit (nesigur de propriul destin, pe care-l ştie oricum că va fi dureros) trebuie să devină sigur şi îndrăzneţ, de-a dreptul bucuros, în încrederea că întîmplările lumeşti se termină mereu cu bine pentru cei care îl iubesc pe Dumnezeu (Rom. 8, 28). Aceste vorbe deja par să prevestească finalul glorios din cîntul XVII” (Chiavacci Leonardi).

Giovanni_di_Paolo

Advertisements