Florenţa de ieri – Florenţa de azi (6)

by Laszlo Alexandru

Pd_XV_16

«Apoi mi-a spus: ‘Cel din care numele ţi se trage şi care un veac şi mai bine a ocolit muntele pe prima coastă, mi-a fost fiu şi ţie străbun: chiar se cuvine ca lunga osteneală să i-o scurtezi cu faptele tale» (v. 91-96). Primul purtător al numelui Alighieri a fost fiul vorbitorului şi străbunicul lui Dante. După moarte, acela s-a învîrtit un secol în primul cerc al Purgatoriului, printre cei trufaşi. “Cacciaguida îl aminteşte pe fiul Alighiero (sau Allaghiero), din care a derivat numele întregii familii. Numele lui Alighiero apare într-un document din 1189 şi într-unul din 1201, însă Dante probabil l-a crezut mort înainte de 1200, fiindcă în 1300 – data călătoriei imaginare în lumea de apoi – afirmă că de un veac şi mai bine se află în primul cerc din Purgatoriu, printre cei trufaşi. Din Alighiero s-a născut Bellincione şi, din acesta, Alighiero, tatăl lui Dante” (E.A. Panaitescu).

Pd_XV_17

«Florenţa strînsă între zidurile vechi, unde primeşte încă ora a treia şi-a noua, trăia în pace, sobră şi decentă. N-avea brăţări, nu cunună, nu fuste cu zorzoane, nu centuri mai arătoase ca persoana» (v. 97-102). Cetatea încă era cuprinsă în primul cerc de ziduri, era mult mai mică. Acolo răsuna clopotul dimineaţa şi după-masa, îndemnînd lumea la o viaţă cuviincioasă. Locuitorii pe-atunci nu se împopoţonau cu podoabe stridente. “Zidurile vechi au fost construite pe vremea lui Carol cel Mare, peste cenuşa care de la Attila a rămas (Infern XIII, 149). Lîngă aceste ziduri se înălţa vechea biserică Badia dei Benedettini, care semnala orele zilei. După moartea lui Cacciaguida au fost construite alte două cercuri de ziduri, în 1173 şi în 1284 (acestea din urmă terminate abia în secolul al XIV-lea)” (E.A. Panaitescu). “Ora a treia şi-a noua: sînt orele canonice (respectiv ora 9 dimineaţa şi ora 3 după-amiază) cu care Dante măsoară mereu timpul din poem, aşa cum făceau toţi contemporanii săi în Europa creştină (cf. şi Inf. XXXIV, 96; Purg. XV, 1 etc.). Sunetul clopotului, care cheamă la rugăciune şi la muncă, pare ultimul lucru sfînt rămas din vremurile vechi şi are, în cadrul versului, un farmec deosebit” (Chiavacci Leonardi). “După sinteza virtuţilor trecute, urmează descrierea detaliată care, marcată de energia epică a unei serii de negaţii in crescendo, prezintă tabloul detaliat al opoziţiei dintre Florenţa veche şi Florenţa actuală. Şi Villani a fost impresionat de puterea versurilor danteşti, pe care le reia într-un pasaj din Cronica sa (VI, 70), atunci cînd descrie Florenţa trecutului şi cetăţenii ei” (E.A. Panaitescu).

Pd_XV_18

«Fata, cînd se năştea, pe tată încă nu-l îngrozea; fiindcă vremea şi zestrea nu-şi întreceau, nici una, nici alta, măsura. Nu erau case de familii goale; încă nu venise Sardanapal s-arate ce se poate în iatac» (v. 103-108). Naşterea unei fete încă nu provoca îngrijorare în familie, pentru zestrea însemnată ce trebuia strînsă în vederea măritişului, care se realiza la o vîrstă decentă. Nu existau case neruşinat de spaţioase, cu încăperi care să zacă nefolosite. Viaţa privată încă nu depăşise lipsa de cuviinţă. “Pentru fete, vremea nunţii şi mărimea zestrei erau stabilite după o dreaptă măsură: nu prea devreme prima şi nu prea bogată a doua. În Florenţa actuală, în schimb, taţii îşi mărită fiicele cînd încă sînt «în leagăn» (Ottimo), iar zestrea e aşa de mare încît fata pleacă de acasă «cu tot ce are tatăl ei»” (E.A. Panaitescu). “Tonurile pot fi exagerate; dar în realitate femeia din societatea negustorească, mai mult decît din cea feudală, a devenit instrument de alianţe sau schimburi comerciale. Constituirea unei societăţi de afaceri adeseori avea printre clauzele sale şi pe cea a căsătoriei dintre o fată şi un băiat din cele două familii: căsătoria urma să se celebreze cînd cei doi vor avea vîrsta pe-atunci considerată potrivită pentru un raport nupţial. Zestrea apoi, cu timpul, între sfîrşitul lui Duecento şi Trecento, s-a făcut aşa de însemnată încît echivala cu efectiva spoliere a familiei care, brusc, decădea aproape de sărăcie. Erau vremuri necruţătoare pentru toată lumea, dar mai ales pentru femei” (T. Di Salvo). “Casele apar acum fastuos disproporţionate faţă de nevoi (cele mai mari familii nobiliare ocupau cu neamurile lor cartiere întregi ale oraşului) şi aproape nelocuite. Această interpretare trebuie unită cu alta, care o completează: casele sînt acum goale de copii, din cauza degenerării morale a familiei. Depravarea moravurilor a pătruns în intimitatea vieţii familiale şi merită să fie reprezentată prin figura lui Sardanapal, regele asirian care a trăit în sec. al VII-lea î.Cr., faimos pentru desfrînarea şi efeminaţia lui” (E.A. Panaitescu).

Ambrogio_Lorenzetti2

Advertisements