Florenţa de ieri – Florenţa de azi (7)

by Laszlo Alexandru

Pd_XV_19

«Încă nu era întrecut Montemalo de-al vostru Uccellatoio care, cum e-nvins la urcuş, la fel va fi la coborîş. Pe Bellincion Berti l-am văzut umblînd încins cu piei şi os, şi pe femeia lui venind de la oglindă cu faţa neboită» (v. 109-114). Roma încă nu era depăşită în opulenţă de Florenţa. Dar evoluţia rapidă va fi urmată de o la fel de grabnică decădere. O cunoscută personalitate publică de-atunci umbla în straie decente, avînd centură cu fibulă modestă, iar soţia lui nu se împopoţona strident. “Fastul Florenţei, care se poate admira de pe muntele Uccellatoio, încă nu depăşise fastul Romei, observat de pe Monte Mario. Dar pe cît de rapidă a fost ascensiunea, la fel de inevitabilă va fi decăderea, care va lovi curînd Florenţa din cauza corupţiei sale” (E.A. Panaitescu). “Pînă în 1200 Roma se impusese prin măreţia monumentelor ei şi purta peste tot semnele de metropolă; Florenţa prin comparaţie era ceva mai răsărită decît un tîrg. Dar după 1200, cînd economia negustorească i-a adus cîştiguri fabuloase, Florenţa s-a îmbogăţit cu monumente, biserici, palate ce-au părut mai presus decît cele de la Roma. Toate acestea sînt adevărate, dar la fel de adevărat este – adaugă poetul cu pesimism – că oraşul său va avea o decădere mult mai rapidă decît a Romei. Să notăm, în fine, că cele două oraşe sînt indicate după cei doi munţi, care pot sluji ca locuri panoramice potrivite pentru a observa structurile urbane şi arhitecturale” (T. Di Salvo). “După ce s-a încheiat prima parte a discursului rostit de Cacciaguida, cu imaginea parabolică a măreţiei şi a decăderii, ce lasă în urmă ruinele (v. 109-111), viziunea asupra Florenţei vechi devine mai directă, mai limpede: apar cetăţenii ei iluştri, reprezentativi pentru măreţia cavalerească şi virtuţile romane. Sînt bărbaţi austeri, femei decente şi asupra lor se opreşte atent ochiul lui Cacciaguida (l-am văzut… şi i-am văzut), care a cunoscut foarte bine societatea respectivă. Dante nu propune o viaţă ascetică sau un refuz al lumii (tocmai din acea Florenţă a plecat Cacciaguida în cea mai mare expediţie a sa, în apărarea credinţei), ci o societate condusă de cele mai sfinte valori: casa, familia, munca, respectul faţă de trecut, virtuţi care pentru Dante coincideau cu idealurile cavalereşti: şi el m-a încins cu hlamida, vredniciile mele i-au fost pe plac, va spune Cacciaguida la sfîrşitul cîntului (v. 140-141). Bellincione Berti, tatăl vrednicei Gualdrada (Infern XVI, 37) şi nobil cavaler florentin, a fost strămoşul familiei Ravignani” (E.A. Panaitescu). “La începutul lui Duecento se pare că femeile se mulţumeau cu un unguent format din grăsime amestecată cu sirop de melisă şi cu puţine alte podoabe, dar mai tîrziu dispuneau de un adevărat arsenal. Sculptorul Alberto d’Arnoldo, vorbind cu alţi artişti, a declarat femeile florentine cele mai mari meştere în culori şi plastic; ştiau să schimbe albul în negru, negrul în alb; să se facă roşii, dacă erau palide, să micşoreze din cîteva trăsături ochii prea mari, să umple umerii subţiri, şoldurile şi pieptul. Se numeau «ticluite» chipurile femeilor tratate într-un anumit fel, cum în vremurile mai recente se va folosi expresia «smălţuite». Odăile florentinelor erau pline de cutii, vase, sticle, retorte care conţineau farduri, apă parfumată, esenţe, ierburi, răşini, metale, substanţe chimice şi sînge de diverse animale, cărora li se atribuia calitatea de-a face pielea moale şi elastică” (Davidsohn).

Pd_XV_20

«şi i-am văzut pe alde Nerli şi del Vecchio mulţumiţi cu piele necăptuşită, iar femeile lor cu fusul şi caierul. Vai, fericitele! toate erau sigure de locul de mormînt şi nici una nu era pentru Franţa în pat părăsită» (v. 115-120). Oamenii de vază ai Florenţei de odinioară se îmbrăcau cu austeritate, iar femeile se dedicau muncilor modeste. Locuitorii nu riscau exilul şi moartea prin locuri îndepărtate, din cauza luptelor intestine. Familiile nu se destrămau, prin plecarea bărbaţilor la negustorie în străinătate. “Familiile guelfe dei Nerli şi dei Vecchietti au fost printre cele mai respectate din Florenţa, conform celor transmise de Villani (Cronica IV, 12-13). Luptele de partid nu obligau familii întregi să plece în exil şi să aibă locul de mormînt în afara patriei, nici pofta de cîştiguri nu-i îndemna pe oameni să plece cu comerţul lor în afara Florenţei şi în afara Italiei” (E.A. Panaitescu).

Pd_XV_21

«Una veghea cu sîrg lîngă leagăn şi, alinînd, vorbea graiul ce-ntîi pe mame şi taţi îi alintă; alta, trăgînd fuiorul pe fus, povestea cu-ai casei de troieni, de Fiesole şi de Roma» (v. 121-126). Nevestele tinere îşi îngrijeau copilaşii cu afecţiune, sau munceau povestind despre trecutul glorios cu cei din familie. “Vorbea graiul: este limbajul voit artificial, care se foloseşte din totdeauna cu cei mici, care alintă, adică umple de plăcere, cum observă acut Dante, pe cel care îl foloseşte (mai degrabă decît pe destinatari). Această trăsătură delicată, care prezintă un tată şi o mamă încîntaţi să vorbească alintat cu copilul lor, e printre numeroasele care, în cadrul poemului, dezvăluie privirea atentă şi afectuoasă a lui Dante, îndreptată spre gesturile şi cuvintele referitoare la copiii mici (cf. şi XXIII, 121-123; XXX, 82-84 şi Purg. XXX, 43-45)” (Chiavacci Leonardi). “Alături de tandreţea iubirii în familie, Poetul aminteşte reţeaua de glorii vechi şi poveşti de odinioară, cultivate în intimitatea caselor. În bucuria şi pacea familiei erau evocate venirea troienilor în Italia, originea localităţii Fiesole, întemeierea Florenţei de către romani, după ce-a fost distrusă Fiesole: cele trei cicluri constituiau centrul de greutate al poveştilor tradiţionale, foarte răspîndite în Toscana (cf. Villani, Cronica I, 6 sqq.). În aceste trei terţine, reprezentarea vechii Florenţe culminează într-o poezie intimă şi delicată, care sărbătoreşte aspectele vieţii familiale, cele pe care se întemeiază adică viaţa fiecărui om. Iar Dante, exul immeritus, le resimte cu tandreţea nostalgiei ce împinge la disperare, care devine tot mai acută, pe măsură ce speranţa unei întoarceri se îndepărtează în timp. Această pagină autobiografică, prin retrăirea atmosferei paradisiace, unde toate dobîndesc o valoare superioară şi o dimensiune eternă, se transferă pe un plan universal, prin care Florenţa veche devine modelul oricărei cetăţi perfecte, durerea omului exilat reprezintă durerea celui ce iubeşte dreptatea şi caută adevărul, iar amintirea sentimentelor trăite în pacea propriei case şi a propriei cetăţi se transformă în celebrarea cultului familiei” (E.A. Panaitescu).

Ambrogio_Lorenzetti6

Advertisements