Nobleţe florentină (1)

by Laszlo Alexandru

Miniatura_bolognese

Al cincilea cer, al lui Marte. Continuă dialogul cu strămoşul Cacciaguida. Elogiul vechii Florenţe, mai mică, dar mai vrednică. Pamfletul împotriva cetăţii din vremea lui Dante, care s-a extins prin înglobarea populaţiei venetice şi fără scrupule. Evocarea familiilor florentine glorioase de odinioară.

Pd_XVI_1

«Vai, biata noastră nobleţe de sînge, dacă faci lumea să se laude cu tine aici jos, unde iubirea noastră lîncezeşte, lucru de mirare nu-mi va mai fi vreodată: căci acolo unde pofta nu deviază, adică în cer, cu tine m-am mîndrit» (v. 1-6). După cuvintele rostite de Cacciaguida, despre înnobilarea sa de către împărat şi moartea în cruciadă, acest cînt se deschide cu o meditaţie la adresa mîndriei nobiliare. Jos, pe pămînt, unde sentimentele sînt nesigure şi supuse ispitelor trecătoare, oamenii se fălesc cu titlurile de nobili, pe care le-au dobîndit prin naştere. Dar iată că şi în Paradis, unde nu există dorinţe necurate, Dante, întîlnindu-şi strămoşul nobil, a fost mîndru de el. “În Convivio Dante combate prejudecata celui care consideră că adevărata nobleţe este doar cea de origine” (E.A. Panaitescu). “Pe linia poeţilor stilnovişti, şi Dante afirmase că «e nobleţe oriunde e virtute» (Convivio IV, XIX, 5), iar despre nobleţea de neam, susţinută de civilizaţia feudală, care plasa nobleţea în descendenţa directă, pe linie genetică, dintr-un tată sau un strămoş nobil, afirmase că «neamul nu face persoane nobile, ci persoanele fac nobil neamul» (Convivio IV, XX, 5). Acum pare să-şi atenueze rigoarea acelei poziţii şi să înceapă o mică reapreciere, măcar pe plan afectiv, a conceptului de nobleţe de neam. Dar, avînd în vedere foarte puternicul lui simţ moral, Dante acceptă o asemenea nobleţe doar atunci cînd este vorba despre un patrimoniu moral, care de la străbuni li se transmite urmaşilor şi pe care aceştia sînt în măsură să-l preia, să-l păstreze, să-l actualizeze: aşadar trecutul ca pregătire a ceea ce va veni. În acest cadru nobleţea îşi are valabilitatea şi forţa sa” (T. Di Salvo).

Pd_XVI_2

«Chiar că eşti manta ce iute se scurtează; încît, de nu i se adaugă postav din zi în zi, îi dă timpul tîrcoale cu foarfeca. De la ‘voi’ ce Roma întîi l-a oferit, în care familia sa mai puţin insistă, au reînceput vorbele mele» (v. 7-12). Nobleţea e ca o mantie, pe care timpul o erodează şi o scurtează în fiecare zi, dacă nu este completată mereu cu fapte şi gesturi nobile. După această meditaţie generală, călătorul îşi reia cuvintele, folosind cu strămoşul său o adresare politicoasă, ce-a fost mai întîi impusă şi apoi uitată la Roma. “Nobleţea de neam are o viaţă nesigură şi precară, poate fi, cum o spune metafora, o manta care e tăiată şi are nevoie de stofă nouă, este ceva neesenţial pentru fiinţa noastră omenească, e ceva exterior, ca o recunoaştere publică a aprecierii altora pentru faptele noastre pozitive. Doar meritele personale contează şi au valoare: celelalte sînt o completare, pîndită mereu de timpul care ne dă tîrcoale, înarmat cu foarfeca” (T. Di Salvo). “Evul Mediu considera în mod greşit că folosirea, în semn de respect, a pronumelui «voi» s-a răspîndit la Roma, pentru a i se aduce un omagiu astfel lui Iulius Cezar. Totuşi acel obicei a dispărut repede la Roma şi s-a revenit la folosirea lui «tu», care se menţine şi azi în vorbirea dialectală din Lazio. Dante recurge rareori la «voi»: cu Farinata, Cavalcante, Brunetto Latini, Papa Adrian al V-lea, Beatrice” (E.A. Panaitescu).

Pd_XVI_3

«iar Beatrice, care era mai într-o parte zîmbind, a părut ca aceea ce-a tuşit, la prima greşeală a Ginevrei, cum stă scris. Am început: ‘Voi sînteţi tatăl meu; voi îmi daţi la a vorbi toată îndrăzneala: voi mă ridicaţi să fiu mai mult ca mine» (v. 13-18). Auzindu-i vorbirea politicoasă, Beatrice, care era puţin mai încolo, a zîmbit, aşa cum doamna de companie a reginei Ginevra a tuşit, cînd i-a surprins întîmplător declaraţiile de dragoste. Dante îşi mărturiseşte mîndria şi recunoştinţa pentru strămoşul care îl ajută să se ridice mai presus de modestele sale limite. “În romanul breton Lancelot du Lac, doamna de Malehaut, şi ea îndrăgostită de Lancelot, a asistat dintr-un colţ la discuţia în care regina Ginevra şi eroul şi-au dezvăluit iubirea reciprocă şi, cu o tuse scurtă, i-a avertizat pe îndrăgostiţi de prezenţa ei şi de faptul că de-acum le ştia secretul. Cu un zîmbet, Beatrice îi subliniază lui Dante slăbiciunea omenească din care provine folosirea lui «voi» în faţa lui Cacciaguida” (E.A. Panaitescu). “La această înălţime îl ridică demnitatea cunoaşterii, acum realizate, că este urmaşul unui cavaler, al unui cruciat, situat aici în ceruri printre luptătorii pentru credinţă” (T. Di Salvo). “Voi sînteţi tatăl meu…: terţina repetă de trei ori pronumele, ca pentru a exprima deplinătatea bucuriei” (Chiavacci Leonardi).

Ambrogio_Lorenzetti

Advertisements