Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

Month: July, 2017

Taina predestinării (3)

Pd_XX_7

«‘La partea din mine ce vede și-ndură soare dintre acvilele muritoare’, a-nceput, ‘acum te uită țintă, căci din focurile ce-mi fac forma, cele de la care-mi sclipește ochiu-n frunte, ele-s mai presus pe toate treptele» (v. 31-36). Acvila sfîntă îl îndeamnă pe drumeț să-i fixeze cu atenție ochiul, partea cu care acvilele vii privesc și susțin lumina soarelui: duhurile ce stau acolo sînt mai demne de admirație și mai fericite, dintre toate celelalte. “Există o ierarhie nu doar între duhurile fericite din diferite ceruri, dar și între cele din același cer; așadar ele se dispun aici în mod unitar pentru a forma acvila, împreună tac sau cîntă, vorbesc toate prin gura unificatoare a acvilei, dar se dispun în părți diferite ale păsării simbolice. Acelea care constituie ochiul ei au dobîndit pe pămînt meritele mai înalte și semnificative, pentru care merită să fie tot astfel distinse și evidențiate” (T. Di Salvo). “Ochiul: la singular, fiindcă tot capul de acvilă apare pe cer desenat din profil, ca la o acvilă heraldică” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XX_8

«Cel ce lucește-n mijloc ca pupilă a fost cîntărețul Sfîntului Duh, ce arca a purtat-o din loc în loc: cunoaște acum meritul cîntului său, căci i-a fost efect al voinței, prin răsplata ce-i pe măsură» (v. 37-42). În centrul ochiului sclipește David, celebrul rege din Biblie, care astfel e răsplătit pentru psalmii săi, în care l-a slăvit pe Dumnezeu. “David, regele Israelului și autorul Psalmilor (cîntărețul Sfîntului Duh: fiindcă scrierile biblice sînt inspirate de Dumnezeu) a transportat chivotul sfînt de la Baale în orășelul Gat, iar de la Gat la Ierusalim (2 Samuel 6, 1-23; cf. și Purgatoriu X, 55-69)” (E.A. Panaitescu). “Cunoaște acum meritul cîntului său, fiindcă a fost efectul Sfîntului Duh, a cărui inspirație a urmat-o în mod inconștient, dar fidel” (Chimenz). “Cunoaște acum: formula se repetă de șase ori și, fiindcă aici ni se aduc în fața ochilor principi ideali, adevărații apărători ai justiției, modalitățile corecte prin care se exercită puterea asupra supușilor, nu putem să nu revenim, prin antiteză, la partea finală a cîntului precedent, unde introduși de o formulă de mai multe ori repetată (Acolo se va vedea… Se vor vedea…) defilează regii și principii europeni de la sfîrșitul lui Duecento și începutul lui Trecento, cu toții în diverse feluri pătați de nedreptate, cu toții inadecvați misiunii primite. Formula adoptată nu își propune să introducă neapărat un rege văzut ca susținător al idealurilor, ci să fixeze distanța, infinita distanță dintre eroare și adevăr, dintre falsa imaginație, susținută de prejudecăți, și judecata corectă, dintre deciziile și evaluările divinității și cele greșite, limitate, ale oamenilor. Doar după ce, ajunși în Paradis, văd divinitatea, oamenii dobîndesc corecta și înțeleapta capacitate de a vedea și a judeca, nedeviată de forțe vrăjmașe” (T. Di Salvo).

Pd_XX_9

«Dintre cei cinci ce-mi fac cercul genelor, acela mai aproape de ciocul meu a consolat-o pe văduvioară pentru băiatul ei: cunoaște acum ce scump costă să nu-l urmezi pe Cristos, pricepînd  această viață dulce și cealaltă» (v. 43-48). Duhul situat mai aproape de ciocul acvilei a fost împăratul Traian, care a ajutat-o pe văduva ce și-a pierdut fiul: acum a înțeles diferența dintre Infern și Paradis. “Împăratul Traian (97-117 d.Cr.), pe cînd se pregătea să pornească într-o expediție militară împotriva dacilor, a dat ascultare rugăminților unei văduve, care cerea să se facă dreptate împotriva ucigașilor fiului ei (cf. Purgatoriu X, 73-93). După o legendă foarte răspîndită în Evul Mediu, Papa Sfîntul Grigore cel Mare, emoționat de actul de justiție realizat de Traian în fața văduvioarei, s-a rugat așa de intens pentru el încît i-a obținut mîntuirea din partea lui Dumnezeu. Una din variantele acestei legende povestea că sufletul lui Traian, care se găsea în Infern, s-a întors pentru scurt timp în trupul său pentru a fi botezat (cf. versurile 112-117)” (E.A. Panaitescu).

Giovanni_di_Paolo2

Advertisements

Taina predestinării (2)

Pd_XX_4

«Cînd dragile și dulcile odoruri, în care am văzut decorată a șasea lumină, au pus capăt cîntărilor îngerești, mi s-a părut că aud murmur de apă, ce coboară limpede din piatră-n piatră, vădindu-și belșugul izvorului» (v. 16-21). La sfîrșitul cîntărilor, călătorul parcă a auzit șopotul diafan al unui pîrîu de munte. “Încă o dată, ca la începutul cîntului, Dante reia și insistă pe dubla imagine auditiv-vizuală: pe de o parte odorurile cu lumina, care face din stea un fel de munte, copleșit de giuvaeruri, pe de altă parte liniștea înlocuită de sunetul strălucitor al trîmbițelor, iar cele două impresii se desfășoară împreună și în terțina următoare; și aici, pe de o parte, sunetul murmurat al unui rîu, care vine de sus și își transmite melodia, prin numeroasele pietre de care se izbește, pe de altă parte sclipirea limpede a apelor, care coboară dintr-un izvor neprihănit. Această căutare și cucerire de tonalități muzicale, însoțite de momente luminoase, care sînt o transcriere a lor în termeni de lumină, ține de tradiția misticilor, de la care Dante se revendică. Pe plan poetic se putea ajunge la rezultate de suprapunere a imaginilor, aproape un barochism medieval. Ceea ce nu se întîmplă aici: cele două imagini sînt alăturate, dar nu creează jocuri intelectualiste” (T. Di Salvo).

Pd_XX_5

«Și cum sunetul de la gîtul ghitarei își ia forma, sau cum la gura cimpoiului sună vîntul ce intră» (v. 22-24). Sunetul muzical se formează prin degetele care ciupesc coarda, sau prin aerul suflat în burduful cimpoiului. “Alte două comparații destinate, prin descrierea formării tehnice a efectelor muzicale, să scoată în evidență muzicalitatea vocii acvilei, de la apariția ei ca ansamblu de sunete amestecate, la precizarea sa ca mesaj vorbit. Alte exemple și comparații provenite din experiența misticilor care, în încercarea de a reproduce măcar palide și nesigure imagini din ceea ce au văzut ori auzit în timpul extazului mistic, adesea recurgeau la exemple luate din experiență și consemnate în memorie prin comparații, care voiau să scoată în evidență momentele lor cele mai neprihănite” (T. Di Salvo).

Pd_XX_6

«tot așa, fără zăbavă, acel murmur al acvilei i-a urcat prin gîtlej, de parcă era scobit. S-a făcut voce aici și-apoi a ieșit pe cioc sub formă de vorbe, cum le aștepta inima mea, drept care le-am scris» (v. 25-30). Tot astfel vocea acvilei s-a format în dreptul ciocului său, venind însă din adîncul gîtlejului. S-au auzit cuvinte primite și reținute cu mult drag de învățăcel. “Versurile 13-27 mențin tonul contemplativ și totodată triumfal de la început. De fapt apusul, descris în cele două terține inițiale, este foarte diferit de cel, încărcat de neliniștite și frică, din cîntul II al Infernului (versurile 1-3) sau de cel, îngîndurat și pios, din cîntul VIII al Purgatoriului (versurile 1-6), în care sufletul asista cu o dureroasă uimire la dispariția luminii. Acum accentul se pune nu pe inexistența luminii, ci pe aprinderea a mii de stele, a mii de lumini: este o viziune în care la imensitatea spectacolului ceresc se alătură exaltarea festivă a acelei sclipiri (…). De Bello, care a dezvoltat numeroase sugestii preluate de la V. Rossi și Momigliano, notează că această parte a cîntului este muzicală nu doar prin numeroasele imagini provenite din lumea muzicii (…), ci fiindcă e astfel «în structurarea sa abilă, în țesutul sintaxei poetice, în chiar folosirea cuvîntului». După terțetul inițial de asonanțe (discendes’accenderisplende; parventementetacente; cantit’ammantisanti), căutarea muzicală culminează într-un fin joc de asonanțe (flaillilapillisquilli; lumefiumecacume), abil contrapunctat de sunete ascuțite (-illi-) și grave (-ume-). Această sintaxă poetică, ce poate fi regăsită în tot cîntul (De Bello citează, în același sens, numeroase exemple), nu rămîne un element exterior, o probă de abilitate tehnică, în căutare de efecte fonice, ci devine «expresia lirică a unei stări sufletești de copleșire», componenta psihologică și spirituală a lecției teologice. Cîntul XX, de fapt, confirmă și consolidează concluzia senină din discursul acvilei: orice îndoială, orice nesiguranță ce stîrnește frămîntări se potolesc în invocația finală din terțina 130: Vai, predestinare, ce departe-i rădăcina ta de privirile care prima cauză n-o văd toată!. Iar sufletul Poetului, în acceptarea tainei și în contemplarea justiției divine, își găsește bucuria cea mai înaltă și amețitoare, tocmai aceea care îi dictează orchestrația muzicală, precum și bogăția tematică a acestor versuri” (E.A. Panaitescu).

Giovanni_di_Paolo3

Taina predestinării (1)

Miniatura_francese3

Al șaselea cer, al lui Jupiter. Duhurile fericite de pe fața acvilei. Situația specială a lui Traian și a lui Rifeu. Necunoașterea tainei mîntuirii este o fericire: voința duhurilor se topește în voința Domnului.

Pd_XX_1

«Cînd cel ce toată lumea o luminează din emisfera noastră astfel pogoară că ziua de peste tot se consumă, cerul, ce doar de el mai-nainte se-aprinde, deodată se face iar lucitor cu multe lumini, în care una se răsfrînge» (v. 1-6). La asfințitul soarelui, cerul se luminează brusc de lumina stelelor. “Comparația care deschide cîntul XX se naște, ca majoritatea comparațiilor din Comedie, din preocuparea constantă de a lega fiecare moment al călătoriei mistice de o lume de experiențe concrete și pozitive. Pentru a explica felul în care vocea unică a acvilei – care tocmai și-a terminat, prin dura condamnare a regilor netrebnici de pe pămînt, lecția teoretică din cîntul XIX – se răsfrînge acum în cîntările fiecărui duh, i-a venit în minte Poetului aprinderea bruscă pe cer a luminii stelelor, după apusul soarelui. O imagine vizuală pentru a descrie un fapt acustic: nu e o invenție nouă la Dante, care a comparat deja amestecul de țipete și plînsete ale lașilor cu vîrtejul de nisip (Infern III, 28-30) sau, invers, a numit al doilea cerc, lipsit de soare, loc mut de orice lumină (Infern V, 28). Momentul poetic central al comparației stă în detaliul astronomic din versul 6 (stelele, după credința medievală, își derivă lumina din soare); scurta adnotare erudită leagă, de fapt, momentul vizual de cel acustic care, atunci cînd este introdus, propune din nou o imagine de lumină: cu multe lumini, în care una se răsfrînge… toate acele vii lumini… au început cîntări. Pe bună dreptate comentează V. Rossi că «fenomenul luminos își dezvăluie identitatea de substanță cu răsfrîngerea vocii unice a acvilei, în mulțimea pînă acum univocă de lumini strălucite». Totuși, dincolo de calitatea vagă a imaginii, Poetul are grijă ca în coralitatea dominației acvilei să păstreze pluralitatea duhurilor, pricepînd el limpede riscul unei erori teologice, aceea de-a lipsi duhurile juste, strînse în figura acvilei, de orice trăsătură personală” (E.A. Panaitescu).

Pd_XX_2

«și acest fapt ceresc mi-a venit în minte, cînd semnul lumii și al ducilor săi în ciocul sfînt a tăcut; fiindcă toate acele vii lumini, mai tare sclipind, au început cîntece din memoria mea alunecate și uitate» (v. 7-12). Alternanța luminii date de soare cu cea oferită de stele îi vine în minte călătorului, îndată ce acvila și-a terminat explicațiile. Duhurile luminoase din care era compusă au trecut să cînte melodii care, prin blîndețea lor copleșitoare, au rămas neînțelese și au fost uitate. “Comparația, așadar, se realizează între numeroasele lumini care apar pe cer la asfințit, cînd soarele dispare, și numeroasele voci care cîntă, atunci cînd acvila și-a terminat discursul. Apropierea, cam îndrăzneață și neobișnuită, este între două fenomene diferite: unul vizual și altul auditiv; pe de o parte multe lumini, pe de altă parte multe voci; dincoace o mantie stelară, dincolo un cor” (T. Di Salvo).

Pd_XX_3

«Oh, dulce iubire, care-n zîmbet te-nvălui, ce încinsă păreai în duhurile melodioase, cu dorul doar la sfinte gînduri!» (v. 13-15). Călătorul admiră, plin de recunoștință, bucuria luminoasă și zîmbitoare a duhurilor. “Lumina care învăluie duhurile fericite este de fapt, în invenția lui Dante, expresia sensibilă a bucuriei lor, aproape o traducere a ceea ce este zîmbetul pe chipul omenesc (cf. Paradis V, 124-126)” (Chiavacci Leonardi).

Miniatura_fiorentina

Despre justiția divină (9)

Miniatura_napoletana

Pd_XIX_25

«și pentru a da de-nțeles ce om de nimic e, scriptura lui va fi cu litere scurtate, care vor nota multe-n loc puțin. Și le vor apărea tuturor nemerniciile făcute de unchi și frate, ce neam așa de-ales și două coroane au pîngărit» (v. 133-138). Pagina despre meschinăriile lui Frederic al II-lea de Aragon va fi scrisă, la sfîrșitul vremurilor, cu litere mărunte. Toată lumea va afla despre infamiile comise de unchiul și fratele acestuia, alte două capete regale nedemne. “Scriptura lui: mențiunea scrisă a fărădelegilor sale se va face cu litere mai mici, care vor putea să consemneze astfel multe fapte în spațiu restrîns. La fel ca pentru Șchiop, cu literele sale I și M, aici se inventează o imagine deosebită, legată de scrierea cărții, pentru a caracteriza ticăloșia personajului” (Chiavacci Leonardi). “Josnice sînt acțiunile unchiului lui Frederic, Iacob, rege peste Maiorca, și a fratelui său, Iacob al II-lea, rege al Siciliei și al Aragonului (cf. Purgatoriu VII, 119-120)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XIX_26

«Și cel din Portugalia și din Norvegia se vor cunoaște acolo, și cel din Rascia, ce s-a uitat strîmb la bănetul din Veneția. Vai, fericită Ungarie, de nu se mai lasă schingiuită! și fericită Navara, de s-ar înarma cu muntele ce-o înfășoară!» (v. 139-144). Se vor regăsi în cartea justiției, la sfîrșitul lumii, regele portughez și cel norvegian, pe cînd cel sîrb va regreta falsificarea banilor. Ungaria va trebui să nu se mai lase prost guvernată, iar Navara să fie mai bine protejată de lanțul Pirineilor. “Despre Dionisiu Agricola, regele Portugaliei (1276-1325) și despre Haakon al VII-lea, regele Norvegiei (1299-1319), Dante probabil că avea informații vagi. Cel din Rascia: Ștefan Urosiu al II-lea (1276-1321), rege în Rascia, regiune care cuprindea Croația și o parte din Serbia și Dalmația. În groși, moneda oficială a regatului său, a reprodus și a falsificat concentrația ducatului, argintul venețian” (E.A. Panaitescu). “Vai, fericită Ungarie: În 1301, la moartea lui Andrei al III-lea, ultimul rege al său, Ungaria îi revenea de drept lui Carol Robert de Anjou, fiul lui Carlo Martello, principele generos întîlnit de Dante în cerul lui Venus (cf. VIII), care a obținut-o doar în 1308, după grele confruntări. Exclamația, care se închipuie pronunțată în 1300, pare să se refere la aceste lupte pentru succesiune, cu dorința să învingă moștenitorul legitim, pe care Dante îl privea cu evidentă simpatie” (Chiavacci Leonardi). “Fericită Navara, dacă ar reuși să se apere cu lanțul Pirineilor, ce-o înconjoară la nord, despărțind-o de Franța! Micul regat al Navarei a fost guvernat cu înțelepciune de Jeanne, din conții de Champagne, fiica lui Henric, amintit în Purg. VII, 104-111, și soția lui Filip cel Frumos, din 1274 pînă în 1304; a fost urmată de fiul ei, Ludovic, care la moartea tatălui său (1314) a unificat cele două coroane, de Franța și de Navara” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XIX_27

«Și să creadă fiecare că, în arvună, Nicosia și Famagosta de bestia lor se plîng și urlă, care nu-i mai prejos de alții’» (v. 145-148). Deja abuzurile francezilor sînt suportate, ca un fel de avertisment, de două importante orașe din Cipru. “În curînd Ungaria și Navara vor suferi, sub stăpînirea franceză, abuzurile pe care deja sînt obligate să le suporte Nicosia și Famagosta, cele două orașe mai importante de pe insula Cipru, sub guvernarea lui Henric al II-lea de Lusignan (1285-1324), prinț cu origini franțuzești. Chiar dacă cercetarea istorică ar putea contesta valabilitatea unor afirmații ale Poetului, despre conducătorii creștini netrebnici ai Europei, tabloul dantesc, «în virtutea sintezei, atinge esența problemei politice și punctul programatic al unei viziuni asupra istoriei» (Fallani). Imperiul vacant (astfel era el pentru Dante, din 1250, anul morții lui Frederic al II-lea) și politica Bisericii, doritoare să-și afirme autoritatea inclusiv în plan temporal, au provocat anarhia în toată Europa, înlesnind dezvoltarea Comunelor, în dauna feudalității, lupta dintre o cetate și alta, dintre un popor și altul și poftele expansioniste ale casei regale a Franței. Astfel își încheie Mattalia observațiile precise în legătură cu acest cînt: «Inscripția formată de duhuri, să ne amintim (cf. Paradis XVIII, 91-93), era destinată conducătorilor de popoare, protagoniștilor și înalților responsabili cu justiția pe pămînt. Icoană universală, legătură simbolică a diadei Dumnezeu-Imperiu, superioară conștiință etică și speculativă, acvila reprezintă problema justiției, în instanța sa cea mai înaltă și mai amplă, jurisdicția sa extinzîndu-se asupra întregii omeniri: și tocmai de aceea este cea mai înaltă curte de justiție, unde pot fi chemați la redde rationem principii contemporani, inclusiv împărații»” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_fiamminga2

Despre justiția divină (8)

Pd_XIX_22

«Acolo se va vedea, printre isprăvile lui Albert, cea care-n curînd va pune pana în mișcare, prin care regatul Pragăi fi-va pustiit. Acolo se va vedea durerea iscată pe Sena, bătînd monedă calpă, de cel ce va pieri din lovitură de șoric» (v. 115-120). În cartea justiției divine va fi consemnată devastarea Boemiei și a Pragăi, de către armata lui Albert de Habsburg. Va fi de asemeni înregistrată falsificarea monedei proprii, în dauna supușilor, înfăptuită de regele Filip cel Frumos din Franța. “Începe aici invectiva împotriva principilor și regilor din Europa, cu toții implicați prin blestemățiile lor într-o severă condamnare, aproape convocați de acvilă la o judecată, care o precedă pe cea universală, din ultima zi. Să observăm că primele trei terține încep cu un L (), următoarele trei cu un V (Vedrassi), iar ultimele trei cu un E. Puse împreună formează un acrostih: LVE, care se citește LUE, sifilis, boală, pentru a-i desemna pe regi și principi, autenticii distrugători ai lumii civile și exemple supreme de nedreptate” (T. Di Salvo). “Împăratul Albert de Habsburg (cf. Purgatoriu VI, 97 sqq.) a invadat și a devastat regatul Boemiei, cucerindu-i capitala, Praga, în 1304 și luînd-o de la Venceslas al IV-lea, cumnatul său. Regele Franței, Filip cel Frumos, pentru a-și susține cheltuielile de război împotriva Flandrei, a poruncit să se imprime o nouă monedă, pentru care a menținut valoarea nominală a celei precedente, însă diminuîndu-i concentrația de aur (cf. Villani, Cronica VIII, 58). Regele, pe care Dante nu-l scutește de acuzațiile cele mai infamante în Comedie (cf. Purgatoriu XX, 91-93; XXXII, 152-160; XXXIII, 45), a murit în 1314 într-un accident de vînătoare, tîrît după o cădere groaznică de pe calul său, care fusese atacat de un mistreț” (E.A. Panaitescu). “Cotenna este pielea mistrețului, care aici se folosește pentru întregul mistreț” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XIX_23

«Acolo se va vedea trufia ce-nsetează pînă-i smintește pe scoțian și englez, de nu pot sta între hotarele lor. Se vor vedea desfrîul și moleșeala celui din Spania și din Boemia, ce-n veci n-au știut vitejia și n-au vrut-o» (v. 121-126). În cartea Judecății de Apoi se va scrie despre dorința de putere, care i-a împins la război pe regii din Scoția și Anglia. Vor fi consemnate dezmățul de la curtea Spaniei și necinstea dominantă de la curtea Boemiei. “Poetul face aluzie, în această terțină, la luptele din lăcomie de putere dintre Eduard al II-lea, regele Angliei, și Robert Bruce, regele Scoției. Cel din Spania este Ferdinand al IV-lea, regele Castiliei (1295-1312), iar cel din Boemia este Venceslas al IV-lea, regele Boemiei (1270-1305)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XIX_24

«Se va vedea la Șchiopul din Ierusalim însemnată cu I virtutea, iar contrariul va fi-nsemnat cu un M. Se vor vedea zgîrcenia și lașitatea celui ce păzește insula de foc, unde și-a sfîrșit Anchise vîrsta înaintată» (v. 127-132). În cartea justiției divine se va nota că domnia lui Carol al II-lea de Anjou, poreclit Șchiopul, a cunoscut puține fapte demne și multe nemernicii. Vor fi consemnate acolo păcatele lui Frederic al II-lea de Aragon, rege peste Sicilia, unde a pierit de bătrînețe tatăl lui Enea. “Zgîrcenia: mai întîi trufia, apoi desfrîul, acum zgîrcenia: cele mai grave păcate se perindă aici, ca infamii ale regilor creștini. Observați cum viciul e denunțat mereu în deschiderea versului, înainte de numele regelui care îl poartă” (Chiavacci Leonardi). “În cartea justiției divine, Carol al II-lea de Anjou, rege la Napoli (cf. Purgatoriu XX, 79-81), care a primit titlul de rege al Ierusalimului, își va vedea propriile fapte bune indicate cu I, adică «unu», iar pe cele netrebnice cu M, adică «o mie». «Cele două litere sînt prima și ultima din cuvîntul Ierusalem, care mai mult ca sigur i-a sugerat lui Dante ciudata invenție, cu raportul numeric dintre meritele și păcatele Șchiopului, în disprețul acelui zadarnic titlu regal» (Chimenz)” (E.A. Panaitescu). “Cel ce păzește insula de foc, Sicilia, unde a murit Anchise, tatăl lui Enea (Virgiliu, Eneida III, 707 sqq.), este Frederic al II-lea de Aragon (1272-1337), pe care Dante l-a amintit deja în Purgatoriu (cîntul VII, versul 119)” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_fiamminga

Despre justiția divină (7)

Pd_XIX_19

«Rotindu-se cînta și zicea: ‘Cum sînt notele mele pentru tine, ce nu le pricepi, așa-i judecata eternă pentru voi, muritorii’. După ce s-au potolit acele flăcări strălucite ale Spiritului Sfînt, mereu în semnul ce i-a făcut pe romani în lume temuți» (v. 97-102). Cîntînd o melodie nepricepută de călător, acvila a comparat-o cu nepriceperea judecății divine de către mintea limitată a muritorilor. Apoi figura sfîntă, compusă din duhurile fericite, venite acolo din apropierea lui Dumnezeu, și-a oprit zborul, reluîndu-și forma de acvilă, care i-a înspăimîntat odinioară pe dușmanii Imperiului Roman. “La sfîrșitul discursului său, acvila n-a dat un răspuns rațional la întrebarea lui Dante: mai întîi a lansat o invectivă împotriva celor încuiați la minte, care au trufia de-a judeca faptele divine; apoi s-a revendicat de la Sfintele Scripturi, adevărate în sine; la final l-a invitat pe cel ce întreabă la o acceptare fideistă a deciziilor divine, care transcend inteligența și limitele de înțelegere ale oamenilor” (T. Di Salvo).

Pd_XIX_20

«acesta a reînceput: ‘În ăst regat în veci n-a urcat cine-n Cristos n-a crezut, nici înainte, nici după ce-a fost pe lemn țintuit. Dar vezi: mulți strigă: “Cristos, Cristos!”, vor sta la judecată mai departe de el, decît vreunul ce nu-l cunoaște pe Cristos» (v. 103-108). Continuă explicațiile: nu există mîntuire în afara credinței în Cristos. Totuși, la Judecata de Apoi, mulți credincioși prefăcuți vor fi mai nefericiți decît unii necredincioși pioși. “A reînceput: Acvila începe acum al doilea discurs, concret, după ce primul a fost teoretic: acest discurs va oferi de fapt răspunsul care înainte a fost evitat” (Chiavacci Leonardi). “Aici este scos în evidență, cu extremă limpezime, principiul care face din religia creștină o religie cristocentrică: Cristos reprezintă hotarul ideal și istoric, între timpul necreștin și, de aceea, chiar anticreștin, și timpul următor, care este creștin. Înainte de Cristos, pentru a obține mîntuirea, trebuia, oricum, să crezi în Cristos care urma să vină: cine n-a avut și nu are această credință în Cristos, este exclus de la împărăția fericirii. Iar principiul este declarat cu un calm absolut și fără nici o excepție de atenuare. În toate situațiile, judecata trebuie lăsată pe seama lui Cristos însuși: din nou revenim la o taină” (T. Di Salvo). “Partea finală se concentrează pe o luare de poziție polemică împotriva celor ce aruncă în toate direcțiile cu numele lui Cristos, dar de fapt acționează în sens anticreștin: cînd vor ajunge în fața judecății lui Dumnezeu, mulți așa-ziși necredincioși vor putea spune că au fost implicit creștini, ba chiar mai creștini decît cei ce-și fac o profesie publică de credință din religia lui Cristos. Așadar nu principiile realizează o distincție radicală, ci faptele, iar credința, după cum a scris apostolul Iacob, în lipsa faptelor e inexistentă” (T. Di Salvo).

Pd_XIX_21

«pe asemenea creștini îi va huli arabul, cînd se vor desface popoarele-n două cete, una etern bogată, cealaltă falită. Ce le vor spune perșii regilor voștri, cînd vor vedea deschisă cartea, în care stau scrise toate blestemățiile lor?» (v. 109-114). Chiar și un păgîn va avea dreptul să-i certe pe creștinii nemernici, în ziua Judecății de Apoi. Și va fi îndreptățit la asta, cînd se va vedea, în marea carte a justiției eterne, ticăloșia multor regi contemporani. “După ce-a încheiat lecția de teologie, acvila revine la subiectul moral-politic cu care se terminase deja cîntul precedent și-l încheie în formulele aspre și apocaliptice ale viziunii de la Judecata de Apoi. Un teribil dies irae se pregătește pentru cei ce-au strigat fără convingere «Cristos, Cristos!» (cf. pentru această expresie pasajul evanghelic din Matei 7, 21) și pentru regii ale căror acțiuni sînt demne de dispreț. Elocvența pasională, dar totuși sobră a versurilor 106-114 rezolvă în mod absolut concret și determinat problema teologică foarte gravă, care domină cîntul, pe cînd în ultimele nouă terține Dante închide contextul Europei rătăcite” (E.A. Panaitescu).

Giovanni_di_Paolo2

Despre justiția divină (6)

Pd_XIX_16

«Dar cine ești tu, de vrei să stai în jilț pentru a judeca la o mie de poște distanță, cu vederea scurtă pînă sub nas? Firește că acela ce face cu mine pe subtilul, de n-ar fi Scriptura peste capetele voastre, ar avea de toate cîte să se mire» (v. 79-84). Acvila este indignată de pretenția unui om limitat, ce nu pricepe ansamblul regulilor universului, de-a judeca temeiul etic al legilor divine. O asemenea rătăcire ar putea fi înțeleasă doar în lipsa înțelepciunii Bibliei, care ne oferă calea cea dreaptă. “Tonul este acela sever și hotărît al celui care, de la altitudinea înțelepciunii sale, umilă totodată, înarmat cu puterea primită de la Dumnezeu, predică de la înălțimea altarului sau a catedrei ideale, împotriva tuturor celor ce au trufia de-a supune faptele divine judecății lor, ca și cum le-ar convoca în fața tribunalului lor meschin. Parcă recunoaștem tonurile dure și apocaliptice, îndrăgite de atîția predicatori, care tunau și fulgerau împotriva imoralității și a trufiei oamenilor. Invectiva are cu adevărat savoarea multor pagini biblice” (T. Di Salvo).

Pd_XIX_17

«O, duhuri pămîntești! o, minți îngroșate! Prima voință, care-i bună de la sine, prin sine, căci e supremul bine, în veci nu s-a clintit. Drept e ce-i cu ea asemeni: nici o creatură bună n-o atrage, ci ea, strălucind, le generează» (v. 85-90). Mințile mărunte ale oamenilor nu pricep că voința divină e fermă și constantă cu ea însăși. Bunătatea divină nu poate fi atrasă, captată de creaturi, în schimb aceasta le influențează pe ele. Binele pămîntesc este doar trecător și relativ, spre deosebire de acela ceresc, de care a fost inspirat. “Între rațiunea limitată a oamenilor, care adesea degenerează în trufie, și adevărul infinit, cuprins în Sfintele Scripturi, care e vocea autentică a lui Dumnezeu, există o prăpastie de netrecut, ce se poate străbate doar cu credința ca acceptare a tainei. (…) Altfel spus: tot ceea ce este produs de Dumnezeu, ceea ce este rezultatul voinței sale, este binele; e bun așadar și actul său de dreptate, inclusiv hotărîrea care stabilește ca necredincioșii să nu fie admiși în Paradis. În plus, justiția omenească nu poate avea ca putere de inspirație altă voință decît aceea a lui Dumnezeu: trebuie să se conformeze celei divine” (T. Di Salvo). “La problema formulată de raționalitatea viguroasă, care este caracteristică nu doar intereselor teoretice ale lui Alighieri, ci și profundului său sentiment religios (cum poate cădea de acord ideea de justiție divină cu damnarea eternă a celor care, fără de vină, nu l-au cunoscut pe Cristos, dar au trăit după legile moralei naturale, precum și a copiilor morți nebotezați?), acvila răspunde chiar cu argumentele expuse de Sfîntul Pavel în scrisorile sale (Epistola către Romani 9, 14-32; Epistola către Filipeni 2, 13). Cu vederea scurtă pînă sub nas nu-i este permis omului să măsoare justiția divină: să-i fie de-ajuns să știe că Dumnezeu e Binele absolut și, prin urmare, tot ceea ce face este bun. După Mattalia, acceptarea fideistă a caracterului de nepătruns al hotărîrilor divine «nu exclude și nici nu-și propune să elimine o rezistență obscură și aproape neliniștită a rațiunii și a sentimentului moral», aceeași care era prezentă «în frămîntarea lui Dante și a lui Virgiliu, în fața sorții marilor personalități din Limb (cf. Infern IV, 31-45) și în precizarea insistentă a lui Virgiliu, din Purgatoriu VII, 25-36». Dacă este precis indiciul legat de starea sufletească inițială a Poetului, criticul vede, în concluzia lecției teologice a acvilei, un sentiment de neliniște, care în realitate nu există. Contrastul trufaș din sufletul lui Dante, dintre dogmă și sentiment, dintre credință și om, în fața condamnării lumii care n-a cunoscut credința, acea lume de înaltă civilizație și de profundă cultură, față de care Poetul avea mari datorii, apare aici depășit în virtutea unei acceptări senine (care nu exclude totuși tristețea pentru acea condamnare) a primei voințe, care-i bună de la sine, despre care Piccarda spusese: în voia lui stă pacea noastră” (E.A. Panaitescu).

Pd_XIX_18

«Cum peste cuib se rotește, după ce și-a hrănit barza pruncii și cum cel sătul o privește; astfel s-a făcut și așa mi-am ridicat genele spre sfînta imagine, ce-și mișca aripile-ndemnate de-atîtea sfaturi» (v. 91-96). Acvila s-a rotit în zbor, mulțumită de explicațiile oferite, pe deasupra lui Dante, ca o barză deasupra cuibului în care stau puii pe care i-a hrănit. Iar Dante a privit-o la fel de recunoscător ca aceștia. “Imaginea acvilei, o masă impunătoare de duhuri, care se coagulează în jurul ei și îi formează înfățișarea, văzută în timp ce se rotește, are ceva prea masiv și greoi, care contrastează cu ușurința atît de afectuos reprezentată a berzei” (T. Di Salvo).

Giotto

Despre justiția divină (5)

Pd_XIX_13

«care, deși la țărm vede străfundul, în larg nu-l vede; și totuși e-acolo, dar îl ascunde adîncimea. Lumină nu-i, de nu vine din seninul ce-n veci nu se tulbură; altfel e-ntuneric, sau umbră a cărnii, sau veninul său» (v. 61-66). Lumina adevărului vine doar din rațiunea divină; în afara ei există doar bîjbîiala instinctelor și frustrarea lor. “Raționamentul a devenit o imagine sensibilă, abstracția – o dovadă concretă, conceptul teologic – o noțiune elementară” (Chimenz). “Observați în aceste terține prezența rimelor dificile sau neobișnuite, cerute de latinisme. Și remarcați amestecul de limbă vorbită (seninul care nu se tulbură) și alte elemente puternic inspirate de modele literare (toată terțina 67-69). Diversele registre lingvistice, care se combină și se însoțesc, nu dau o senzație de juxtapunere, ci de discurs care, utilizînd diferite resurse, își creează propriul său cuib stilistic. Este momentul culminant al expunerii, cînd se reafirmă, cu un ton pe de o parte apodictic, pe de altă parte emoționat, adevărul că toate hotărîrile vin de la Dumnezeu, iar ceea ce a fost decis de către divinitate are un motiv al său de-a fi: în Dumnezeu se află lumina, limpezimea, seninătatea, care exclud întunericul, umbrele, veninul produs de patimile care perturbă. Așadar, de-o parte, seninătatea interioară, creată de revelația iluminantă a Harului (și aici vocea se închide în tonuri de înaltă emoție, definitorii pentru a treia cantică), de altă parte tulburările și dezlănțuirea patimilor, care întunecă toate conștiințele. Nu în agitația chinuitoare a rațiunii, care nu știe și se îndoiește, își găsește omul seninătatea, ci în acceptarea limitelor și în conștiința că dincolo de lumina Harului nu există decît lumea întunecată a ignoranței și a greșelii” (T. Di Salvo).

Pd_XIX_14

«Destul ți s-a deschis taina ce-ți ascundea justiția vie, de care te întrebai așa des; căci îți ziceai: Un om se naște pe malul Indului și acolo nimeni nu-i vorbește de Cristos, nici nu citește, nici nu scrie» (v. 67-72). Sînt suficiente aceste explicații, pentru nedumerirea lui Dante despre natura justiției divine, care-l făcea să-și pună întrebări legate de problema mîntuirii printre necredincioși. “Aici se include, după atîtea solemne introduceri, întrebarea, iar dubiul este articulat în premisele și consecințele sale, cu extremă limpezime expresivă, de parcă ar arăta că îndoiala traversează mintea și agită conștiința atît a oamenilor învățați, cît și a neștiutorilor. (…) Problema era de natură teologică, dar neliniștea, tulburarea erau ale poetului, ale omului asupra căruia încă n-a coborît harul, din seninul care niciodată nu se tulbură” (T. Di Salvo).

Pd_XIX_15

«și toate vreri și fapte ale lui sînt bune, pe cît le vede mintea umană, fără păcat în viață sau în vorbe. Moare nebotezat și fără credință: unde-i justiția care-l condamnă? unde-i e vina, dacă el nu crede?”» (v. 73-78). Frămîntarea lui Dante ținea de situația damnării necredincioșilor, chiar dacă ei ar trăi în condiții virtuoase. “După ce-a fost formulată îndoiala lui Dante, Acvila se înfurie și se indignează, la început parcă ar vrea să-l izbească și să-l răstoarne, în elanul său biblic și paulin, pe măruntul muritor cu uriașa lui trufie: apoi își calmează treptat indignarea, oferă, fie și cu o fundamentală rezervă, circumstanțe atenuante minții omenești, în mod fatal întunecate de caracterul său pămîntesc, iar pînă la urmă se astîmpără de tot în contemplarea lui Dumnezeu ca Bunătate și Justiție absolută” (Chimenz).

Giovanni_di_Paolo

Despre justiția divină (4)

Pd_XIX_10

«Și asta o dovedește primul trufaș, ce-a fost mai presus de orice creatură, cînd n-a așteptat lumina, s-a prăbușit necopt; de-aici se vede că orice fire măruntă e strîmt vas pentru acel bine fără capăt, ce doar cu sine se măsoară» (v. 46-51). Realitatea teologică a diferenței dintre creator și creaturi e demonstrată de pățania lui Lucifer: crezîndu-se perfect, din trufie, n-a mai așteptat să fie luminat de Creator și s-a răzvrătit. Atunci a fost izgonit. Întîmplarea arată deosebirea dintre perfecțiunea creatorului și imperfecțiunea creaturilor. “Dovada caracterului limitat al creaturilor în fața imensității și a perfecțiunii lui Dumnezeu este oferită de răzvrătirea lui Lucifer și a tovarășilor săi. Dumnezeu, după ce a creat îngerii, le-a stabilit o perioadă de probă, la sfîrșitul căreia El urma să le ofere cunoașterea deplină, care i-ar fi făcut conștienți de imperfecțiunea lor și așadar de nevoia supunerii în fața lui Dumnezeu. Lucifer, nevrînd să mai aștepte lumina harului divin, și-a pierdut pentru totdeauna acea perfecțiune a cunoașterii, la care au ajuns, în schimb, îngerii rămași fideli (De Vulgari Eloquentia I, II, 3-5)” (E.A. Panaitescu). “Dante își însoțește acum teoria cu exemple, care dovedesc valabilitatea afirmației. Procedura este cea obișnuită la școală: însă discursul devine dens și vibrant, prin prezența unui sentiment amestecat de tensiune și admirație pentru infinitul de care sîntem depășiți și totodată înălțați” (T. Di Salvo).

Pd_XIX_11

«Deci vederea noastră, ce-i doar una din razele minții ce umple toate lucrurile, nu poate fi așa de tare, ca-nceputul să și-l priceapă, mult dincolo de ce i se-arată» (v. 52-57). Inteligența omului, fiind doar una din derivatele inteligenței divine, nu este capabilă să perceapă toate tainele acesteia. “Este un simplu gest de trufie, al celui care ar vrea să pătrundă în tainele lumii, al omului neștiutor față de infinitatea divină. De la lucrurile sensibile, omul urcă spre Dumnezeu, creatorul lucrurilor, dar printr-un act de credință: de fapt lumea cunoașterii nu se extinde dincolo de realitate, în care Dumnezeu se manifestă în ochii omului. Inteligența umană este doar o rază din mintea divină: nu cuprinde infinitatea razelor divine” (T. Di Salvo).

Pd_XIX_12

«De aceea prin justiția eternă vederea, ce-o primește lumea voastră, ca ochiul în adîncul mării pătrunde» (v. 58-60). Datorită caracterului său fatalmente limitat, inteligența umană pricepe justiția divină doar în mod parțial, așa cum vezi fundul mării lîngă țărm, dar nu-l mai vezi în largul apei, deși el continuă să existe. “Dacă așadar mintea omului nu este în măsură, dintr-o insuficiență naturală, să ajungă a pricepe cauzele intervenției divine (…), este evidentă deducția (a doua parte a discursului) privind imposibilitatea omului de a pătrunde în modul de acțiune al justiției divine. La fel cum ochiul omului poate vedea fundul mării, lîngă plajă, dar nu cînd se află în largul mării” (T. Di Salvo). “Fundul mării care se vede de la țărm înseamnă că omul reușește să priceapă că justiția lui Dumnezeu există, adică Dumnezeu nu poate fi decît drept; dar nu pătrunde căile tainice ale acțiunii sale” (Chiavacci Leonardi).

Miniatura_fiorentina2

Despre justiția divină (3)

Pd_XIX_7

«Știți ce atent stau gata s-ascult; știți ce-ndoială îmi stîrnește o foame așa veche’» (v. 31-33). Marea curiozitate a lui Dante nu mai trebuie formulată în cuvinte: duhurile fericite au capacitatea de a i-o citi direct în suflet. “După Chimenz, lăsînd neprecizat obiectul îndoielii sale, Dante «obține un triplu rezultat pozitiv, din punct de vedere poetic: cel de-a ne face să simțim caracterul presant al sentimentului, care-l împinge să nu mai amîne și să-și expună îndoiala; cel de-a ne stîrni curiozitatea și atenția; și cel de-a nu ne lăsa să observăm trecerea sa arbitrară într-o altă sferă de gînduri și sentimente (teologice, și nu de justiție, legate de societate)»” (T. Di Salvo).

Pd_XIX_8

«Ca șoimul ce, ieșit din scufie, capul și-l mișcă și din aripi bate, plin de dorință arătîndu-se și-mpodobindu-se, am văzut eu făcîndu-se acel semn, care din lauda harului divin era format, cu cînturi ce le știe cine acolo sus se bucură» (v. 34-39). Acvila și-a manifestat bucuria de a-i veni în ajutor călătorului, la fel cum șoimul se pregătește încîntat de vînătoare. “Poetul descrie șoimul în clipa cînd, înainte de-a fi lansat la vînătoare, este eliberat din scufia de piele, cu care i se acopereau ochii pentru a sta liniștit (un obicei introdus de Frederic al II-lea, care îl descrie în De arte venandi cum avibus). În această comparație, Mattalia remarcă «mișcarea capului, pentru a observa și totodată pentru a se elibera de impresia captivității, sau de apăsarea provocată de scufie; ‘bătaia’ din aripi, ca o dovadă și o mișcare de orgoliu încîntat; dorința este freamătul instinctului, care îl împinge în zbor după pradă; împodobirea, ca o afirmare a liniei sale elegante, de creatură născută să zboare și vibrînd de forță avidă». Dar, dincolo de aceste prețioase detalii, trebuie să remarcăm raportul dintre comparație și obiectul sau persoana reprezentată. Caracterul concret și realismul aspru al imaginii șoimului, apropiat pe moment de imaginea duhurilor fericite, prin aceeași manifestare impetuoasă de bucurie, se dizolvă în a doua terțină, unde inspirația merge către planul paradisiac al ușurinței acelui semn (nu mai apare maiestatea aripilor desfăcute), către efuziunea harului divin, către blîndețea cînturilor. Guzzo a observat pe bună dreptate că, în Paradis, comparațiile dau impresia de-a fi volatilizate, drept care fenomenele pămîntești evocate de Poet reprezintă punctul de plecare al unui proces de spiritualizare și purificare, ce se înalță de la imaginea pămîntească spre cea paradisiacă. Pentru criticul respectiv este greșit să vorbim, cum a făcut De Sanctis, despre «pămîntul care împrumută imagini, pentru a face inteligibil cerul; fiindcă pămîntul însuși s-a preschimbat, încet încet, sub șlefuiri repetate, în natură celestă și acum e cer el însuși». Teza lui Guzzo este exactă, în ce privește rezultatul «impresiei», dar nu sînt acceptabile motivele pe care se întemeiază critica sa, la care L. Russo a obiectat că transfigurarea ideală, pe care o consideră definitorie pentru comparațiile din Paradis, este de fapt mereu originală și necesară poeziei ca atare. În comparațiile din Paradis (concluzia este a lui Getto) nu se realizează doar o spiritualizare artistică, ci un proces efectiv de transformare, prin care «imaginea aproape că se dizolvă în conținutul teologic»” (E.A. Panaitescu).

Pd_XIX_9

«Apoi a început: ‘Cel ce-a rotit compasul la capătul lumii și-năuntrul ei a distins atîtea văzute și nevăzute, nu și-a putut astfel imprima valoarea în tot universul, încît cuvîntul să nu-i rămînă mai presus, în infinit» (v. 40-45). Acvila i-a explicat lui Dante că Atotputernicul, după ce-a creat universul, nu i-a acordat și infinitatea de care doar el, Creatorul, beneficiază. “Dumnezeu (imaginea Creatorului care trasează marginile lumii este de origine biblică; cf. Proverbele 8, 27-29 și Iov 38, 5-6) a creat și i-a impus lumii o ordine geometrică, după o lege de perfecțiune absolută, dar creatul nu posedă în act toată perfecțiunea, fiindcă ar deveni infinit (și două infinități se exclud reciproc). Ideea divină, de la care ia formă universul (cf. Paradis 13, 52-57), nu și-a atins punctul extrem al puterii: adică Dumnezeu, fiind infinit, nu se realizează complet pe sine însuși în universul finit” (E.A. Panaitescu). “Cu alte cuvinte: Dumnezeu, creatorul universului, este infinit, dar rezultatul creației sale, universul delimitat la marginile sale își are limitarea: există așadar o disproporție eternă între creator și lumea finită. Acesta e sensul; dar tonul, respirația celor două terține sînt de înaltă forță poetică: aici călătorim în zone de foarte înaltă abstracție, începînd de la cea inițială, cu adevărat minunată, a lui Dumnezeu arhitect, continuînd cu cea a divinității, care operează o distincție între văzut și nevăzut, și încheind cu viziunea infinitului aflat mai presus” (T. Di Salvo).

Beato_Angelico