Profeția exilului (2)

by Laszlo Alexandru

Pd_XVII_4

«‘Vai, scumpă rădăcină a mea, care te-nalţi că, după cum văd minţile pămînteşti că nu-ncap în triunghi două obtuze, la fel vezi lucrurile contingente înainte de-a fi ca atare, privind punctul unde toate timpurile-s prezente» (v. 13-18). Călătorul îl elogiază pe strămoșul său care, fiind deja în Paradis, vede toate evenimentele trecute, prezente și viitoare din viața oamenilor, la fel de limpede cum aceștia văd că două unghiuri obtuze nu încap într-un triunghi (deoarece suma unghiurilor din triunghi nu poate depăși 180 de grade). Cunoaștere limpede a tuturor faptelor pămîntești este posibilă prin reflectarea lor pe chipul lui Dumnezeu. “Și în cîntul XXVIII Dumnezeu va apărea ca un punct, pentru a indica lipsa dilatării sale în spațiu, caracterul său imaterial și spiritual precum și absența dimensiunii sale istorice. El e în afara spațiului și a timpului, iar istoria tuturor timpurilor îi este mereu prezentă, întrucît El este mereu prezentul. Astfel sînt, cu ajutorul harului, inclusiv duhurile fericite” (T. Di Salvo).

Pd_XVII_5

«pe cînd eram împreună cu Virgiliu, pe muntele ce vindecă sufletele şi coborînd în lumea defunctă» (v. 19-21). De-a lungul călătoriei prin Infern și Purgatoriu, Dante a fost deja avertizat sau amenințat, în legătură cu soarta aspră care-l așteaptă. “Purgatoriul vindecă și eliberează nu atît de păcate, care nu mai au puterea de a fi reafirmate, ci de slăbiciunea de care voința a fost copleșită în urma păcatului; acum trebuie redată voinței forța necesară pentru saltul divin” (T. Di Salvo).

Pd_XVII_6

«mi s-au spus despre viaţa-mi viitoare vorbe grele, deşi mă simt ca un cub în loviturile soartei» (v. 22-24). În ciuda acestor sumbre auspicii, poetul rămîne foarte ferm în decizia de-a nu ceda în fața adversităților. “Pe fundalul marcat de pasiunea morală (imaginea vechii Florențe, prezentate în lume ca model al reînnoirii dorite) și de notele intime sufletești (meditația dureroasă despre soarta sa zbuciumată), se profilează acum figura însăși a Poetului, a cărui poveste are un început precis (vei părăsi orice lucru scump şi drag), cu împrejurări clar indicate (regretul plecării: aşa din Florenţa va trebui să pleci; amărăciunea sărăciei: vei simţi ce amară e pîinea altuia; greutatea neînțelegerii și a neîncrederii: și încă mai tare îţi va apăsa umerii turma ticăloasă şi neghioabă; proba crucială a singurătății: cinste-ţi va fi partidul tău în singurătate), pentru a se sublima apoi în certitudinea unei misiuni morale (v. 124-135) și a unui viitor glorios (v. 98). Contrastul dintre Florența de odinioară și Florența prezentă, trasat în cele două cînturi precedente, este «motivul subînțeles al dramei vieții sale cetățenești și al catastrofei prin care deocamdată s-a încheiat: exilul. Iar exilul, cu neliniștea dată de depărtare, cu sărăcia, cu turma ticăloasă și neghioabă, cu umilințele și totodată cu alinarea oferită de bunii aliați, este înfățișat în trăsături ample de un suflet foarte sensibil, care suferă din cauza tuturor loviturilor… dar pe toate le susține și le depășește: ca un cub în loviturile soartei. Le susține prin acea demnitate de sine, de care este mereu stăpînit, prin acea speranță care e chiar mai mare decît cealaltă, cîtuși de puțin privată și contingentă, a revenirii în cetatea lui, speranța de nemurire și glorie, de aprobare și laudă în zilele viitoare. El, ca toți oamenii mari, trăiește nu în prezent, ci în viitor» (Croce)” (E.A. Panaitescu). “Ca un cub în loviturile soartei: Figura omului care luptă cu demnitate împotriva sorții, îmbărbătat de curajul moral și de conștiința curată, este cea pe care Dante o oferă despre sine însuși în poem (vezi mai ales cuvintele spuse lui Brunetto în Inf. XV, 91-96) și a rămas despre el în imaginația populară. Și chiar așa a fost, înfruntînd în viața sa nenorociri multe și grave, fără a-și pierde acea supremă forță spirituală, care l-a ajutat să-și ducă la bun sfîrșit opera” (Chiavacci Leonardi).

Giovanni_di_Paolo

Advertisements