Profeția exilului (4)

by Laszlo Alexandru

Pd_XVII_10

«‘Contingenţa, care din caietul materiei voastre nu se întinde, e toată pictată în imaginea eternă: necesitate însă nu devine, decît ca oglindire în ochii privitorului a navei ce coboară pe rîu» (v. 37-42). Oamenii vii nu pot prevedea întîmplările din viața reală. Dar acestea sînt bine cunoscute în lumea de apoi. Totuși cunoașterea lor nu face ca ele să devină și obligatorii. Diferența stă în producerea faptelor și contemplarea lor. “Aici găsim nedezbătută, ci doar enunțată tema atotștiinței divine, însoțită de cea a libertății omului: Dumnezeu vede dinainte, dar nu predetermină, nu impune acțiunile omului; dacă ar face astfel, i-ar răpi libertatea și omul ar fi o creatură automată. Aceasta este o problemă mai ușor de enunțat, decît de rezolvat. Evul Mediu, de fapt, a încercat doar să facă acceptabilă dogma, care prezintă și atotștiința divină, și libertatea omului” (T. Di Salvo). “Necesitate: este propus din nou, dar în mod concis și cu un exemplu care, prin analogie, ar trebui să ne ajute să-l înțelegem, subiectul esențial, motivul – așa de amplu dezbătut în Evul Mediu – al raportului dintre libertate și necesitate, sau condiționare, sau determinare față de forțele subordonatoare. Dacă adevărata libertate îi aparține doar Creatorului, avînd în vedere că omul, ca urmare a păcatului originar, este mereu sclavul păcatului, și dacă nu i se pot impune Creatorului limite de acțiune, fiindcă voința sa (iar libertatea pentru un creștin este un fapt de voință, nu intelectual) este atotputernică și nu poate fi nicidecum condiționată, tot ce vrea el pentru om și care-i marchează acestuia destinul ar trebui să fie obligatoriu. Și atunci unde ar fi responsabilitatea omului? Și pe ce baze s-ar putea vorbi de răsplată sau pedeapsă? Aici Dante a încercat să scape de ezitarea concepției creștine, prin analogia cu ochiul care urmărește cursul unei nave ce coboară pe apă. Ochiul care vede nu determină firește mersul acesteia. Aceeași explicație prin analogie era și la Sfîntul Toma (Summa I, XIV, 13): «omul care observă drumul, de pe un deal… îi vede, prin urmare, totodată pe cei care trec pe drum». Dar exemplul nu rezolvă tema raportului dintre libertate și necesitate: există o dificultate de nedepășit, care n-a fost înfruntată de medievali. Apare o deosebire de fond între cel ce vede și observă ceea ce se întîmplă, respectiv Dumnezeu, care vede lucrurile ce trebuie să existe și le cunoaște înainte să existe; întrucît le cunoaște dinainte (atotștiința), ar putea să le modifice sau să le condiționeze cum vrea, întrucît cel care le creează nu doar este omniscient, ci și omnipotent” (T. Di Salvo).

Pd_XVII_11

«De acolo, cum vine-n auz dulce armonie de orgă, îmi vine-n văz timpul ce ţi se pregăteşte» (v. 43-45). De pe chipul lui Dumnezeu, viitorul este văzut de duhul fericit în mod la fel de armonios cum pot fi auzite sunetele de orgă. “Cu alte cuvinte, Cacciaguida spune că el cunoaște viitorul strănepotului; nu fiindcă este înzestrat cu deosebite puteri de profeție, ci doar pentru că, la fel ca toate duhurile fericite, din imaginea lui Dumnezeu care se reflectă asupra lui dobîndește cunoașterea celor ce se desfășoară în timp, în istorie. Acest dar, de care se bucură ca ființă din Paradis, îl umple de fericire, la fel ca pe acela care ascultă muzica interpretată de o orgă. Evident însă că strămoșul vorbește din condiția sa de duh fericit, care se bucură de cunoașterea viitorului; poetul, în schimb, care umblă ca om viu, nu poate să nu resimtă amărăciune, aflîndu-și viitorul ce prevede exilul” (T. Di Salvo). “Orga, instrumentul muzical, care a rămas de-a lungul secolelor ca fiind cel mai reprezentativ instrument liturgic, le era cunoscută grecilor și a fost foarte mult folosită de bizantini. Se pare că prima orgă din Constantinopol a ajuns în Occident în anul 757, un dar pentru Pépin, regele Franței, de la împăratul bizantin. Orga medievală era mult mai simplă decît cea pe care o cunoaștem noi; avea rolul de a înlocui sau de a acompania vocea omului” (T. Di Salvo).

Pd_XVII_12

«Cum a plecat Hipolit din Atena, pentru apriga şi perfida maşteră, aşa din Florenţa va trebui să pleci. Asta se vrea şi asta deja se-ncearcă şi-ndată se va face de către cine la asta se gîndeşte, acolo unde Cristos în fiecare zi se neguţează» (v. 46-51). La fel ca personajul antic, izgonit pe nedrept de acasă, Dante va fi exilat abuziv din Florența. Nedreptatea este pregătită și va fi aplicată de conducătorii Bisericii, unde valorile sfinte sînt zilnic folosite pentru îmbogățire materială. “Hipolit, fiul lui Teseu, după ce a respins avansurile amoroase ale mamei vitrege Fedra, a fost acuzat de aceasta că a încercat s-o seducă. Tatăl său l-a blestemat și l-a alungat din Atena (cf. Ovidiu, Metamorfoze XV, 497 sqq.)” (E.A. Panaitescu). “Bonifaciu al VIII-lea de mult timp intervenise în viața politică florentină, ajutînd strădaniile guelfilor negri împotriva celor albi, partid de care ținea Dante. Poetul, atît ca prim-prior, cît și ca membru în diferite Consilii ale cetății, se împotrivise cu hotărîre la proiectele Pontifului, care amenințau pacea internă a Comunei. După cum o dovedesc limpede cuvintele rostite de Cacciaguida (observația îi aparține lui Chimenz), Dante este convins că a fost victima unei ostilități personale a Papei împotriva sa. Îndată se va face: Dante a părăsit Florența la sfîrșitul lunii octombrie 1301, trimis ca ambasador în cetatea lui Bonifaciu al VIII-lea pentru a cere garanții cu ocazia venirii în Italia a lui Charles de Valois. După intrarea prințului francez în Florența (1 noiembrie 1301), Dante probabil că nu s-a mai întors niciodată în orașul său. Sentința din 27 ianuarie 1302 îl condamna la plata a cinci mii de florini, la doi ani de exil, la eliminarea eternă din orice funcție publică. Ea a fost confirmată la 10 martie 1302, printr-un decret care îl condamna pe Dante inclusiv la moarte” (E.A. Panaitescu). “Începe aici episodul consacrat exilului poetului, care îmbrățișează întregul cînt și poate fi divizat în diverse părți: de la v. 46 la v. 51 alungarea, expulzarea din cetate, de la v. 52 la 69, durerea și suferința, de la v. 70 la 93, consolarea din partea celor care l-au adăpostit, de la v. 94 pînă la sfîrșit căutarea unui sens și, în consecință, propunerea exilului ca moment exemplar: aici Dante se întîlnește cu situația lui Hipolit, devine și el un personaj cu o mitică forță morală care vrea să ofere, prin desfășurarea faptelor, exemple credincioșilor, cu dubla misiune de a descuraja de la eroare și de a încuraja la bine” (T. Di Salvo).

Miniatura_fiorentina2

Advertisements