Profeția exilului (9)

by Laszlo Alexandru

Pd_XVII_25

«Jos în lumea nesfîrșit de-amară şi pe muntele de pe a cărui frumoasă culme ochii doamnei mele m-au înălţat şi apoi prin cer, din lumină-n lumină, am învăţat atîtea că dacă le dezvălui, multora le va lăsa gust tare acru; dar dacă-s prieten sfios cu adevărul, mă tem că-mi pierd viața printre cei ce-acest timp îl vor numi vechi’» (v. 112-120). Trecînd prin Infern, Purgatoriu și o parte din Paradis, poetul s-a îmbogățit cu o imensă experiență de viață. Însă transmiterea învățăturilor morale, prin intermediul poemului său, va putea să-i deranjeze pe mulți. Pe de altă parte, ambiguitatea rostirii poetice i-ar afecta prestigiul în ochii posterității. “Denunțul lui Dante vrea să lovească societatea coruptă din vremea sa, în ansamblul ei. Dar cuvîntul său mai incisiv se oprește asupra clasei conducătoare, asupra celor pe care îi consideră personal răspunzători de decădere. Acestei clase conducătoare, căreia îi denunță gravele carențe etico-politice, el trebuie să-i ceară găzduire: cu ce preț? Renunțînd la propria sa datorie și declarîndu-se incapabil de misiunea, despre care totuși simte că este rațiunea existenței sale, încă din anii tinereții? «Întrebarea lui Dante, despre modul cum trebuie să se comporte, redînd ce-a văzut în călătoria din lumea de apoi, e strâns legată de profeția lui Cacciaguida despre exil, fiindcă ceea ce Dante a văzut este nu doar de natură morală, ci și politică. Divina Comedie e un ansamblu de judecată morală și politică și nu e niciodată judecată politică fără a fi totodată, în intenția lui Dante, judecată morală. Politica perfectă, pentru Dante, este moralitatea din viața pămîntească, perfecțiunea din viața pămîntească: aspectul său eliberator nu se află doar la vîrful scării politice, ci și la vîrful moralității pămîntești. De aceea îi condamnă el pe oamenii politici, în numele unui principiu care are aparențe politice, dar rădăcini morale» (Momigliano)” (T. Di Salvo).

Pd_XVII_26

«Lumina în care zîmbea comoara ce-am găsit-o acolo a sclipit întîi, ca-n raza de soare oglinda de aur; apoi a răspuns: ‘Conştiinţa pătată, fie de propria, fie de-a altui ruşine, sigur că se va supăra de vorba ta apăsată» (v. 121-126). Strămoșul îi înțelege dilema. Îl asigură că judecățile intransigente sînt oricum detestate de oamenii cu conștiința tulbure, pentru josniciile înfăptuite de ei sau de apropiații lor. “Cacciaguida se pregătește să spună un lucru definitiv, pe care orice om îl pronunță în prezența conștiinței sale, atunci cînd trebuie să ia decizii ce implică înseși rădăcinile personalității sale. De aceea lumina în care se află duhul devine mai strălucitoare, aproape ca o flacără” (T. Di Salvo).

Pd_XVII_27

«Și totuşi, dînd la o parte orice minciună, toată viziunea ta fă-o cunoscută; şi lasă-i la scărpinat pe cei cu rîie. Căci dacă vocea ta va izbi la primul gust, hrană vitală va dărui apoi, cînd va fi mistuită» (v. 127-132). Soluția artistului responsabil rămîne una singură: vorba deschisă, sinceră. Cei vinovați n-au decît să se perpelească în propriile lor remușcări. Adevărul deranjează la început; acceptarea lui ajută mai apoi. “Contrastul de fond este aici între viziune și minciună: lumea văzută de Dante este cea a adevărului și pe aceasta trebuie el să le-o dezvăluie contemporanilor: dacă nu și-ar îndeplini datoria și ar vorbi în termeni învăluiți, ar spune un fals și, la fel de grav, ar pierde dreptul de a se mîndri cu numele de poet: întrucît un poet nu poate fi nici tehnician al cuvîntului, nici cîntăreț evaziv al lucrurilor indiferente, nici calomniator care insultă și jignește: poetul este mai cu seamă un maestru al vieții morale, omul care stă de vorbă cu Dumnezeu și devine purtătorul de cuvînt al lui Dumnezeu” (T. Di Salvo). “Viziunea: indică întîi de toate ceea ce a fost văzut, dar apoi, întrucît lumea văzută de poet este cea de dincolo, la care el ajunge cu ajutorul harului, cuvîntul se încarcă de semnificații morale: viziunea se leagă de conștiința că poetului, vizitator extraordinar al lumii de după moarte, i s-a încredințat sarcina de a denunța distanța dintre greșeala oamenilor și adevărul lui Dumnezeu, de a-i face conștienți de nevoia de a-și restructura viața după legile Evangheliei. Din această idee se năștea și pe plan literar definirea ca viziune a unor opere cu caracter profetic: de aceea și Divina Comedie era o viziune” (T. Di Salvo). “Imaginea adevărului asimilat cu o hrană, care mai întîi pare neplăcută, dar însănătoșește, este dintre cele mai răspîndite; făcea parte din bagajul culturii mărunte, era prezentă în toate cărțile devoționale și este în continuare folosită de pedagogia domestică” (T. Di Salvo).

Miniatura_Londra

Advertisements