Profeția exilului (10)

miniatura1

Pd_XVII_28

«Strigătul tău va fi ca vîntul ce izbeşte mai tare vîrfurile mai înalte; şi asta nu-i mic motiv de cinste» (v. 133-135). Reproșurile directe ale poetului îi vor viza pe oamenii cei mai puternici ai vremii. Un asemenea curaj este motiv de onoare. “Strigătul era adesea în limbajul medieval strigătul de acuzație, proclamarea publică a unei acuzații făcute de judecător; cu un judecător al adevărului afirmat curajos, fără rezerve, Dante se asimilează pe sine ca poet și se angajează într-o proclamare publică și infamantă a delictelor care se comit împotriva societății și împotriva moralei” (T. Di Salvo).

Pd_XVII_29

«De aceea ţi se-arată în aste cercuri, pe munte şi-n valea dureroasă doar duhuri cunoscute prin faimă, căci sufletul celui ce-ascultă nu se potoleşte şi nu se-ncrede în pilde cu rădăcini neştiute şi-ascunse, nici în argumente neclare’» (v. 136-142). În timpul călătoriei sale din Infern, Purgatoriu și Paradis, poetul a întîlnit doar personaje faimoase, ca să priceapă mai ușor și să transmită mai limpede învățăturile aici dobîndite. Situațiile ambigue și exemplele nerelevante nu au putere de convingere. “În ultima parte a cîntului, dialogul dintre Dante și Cacciaguida devine, în mod evident, un monolog prelungit pe care Poetul și-l recită lui însuși. O adversitate dureroasă, de atîtea ori resimțită în peregrinările sale din exil, frînează în el ardoarea mesianică, pe care Cacciaguida vrea să i-o comunice. Exilatul are nevoie de ajutor, trebuie să depindă de alții, mai ales de cei puternici, tocmai cei împotriva cărora strigătul lui s-a ridicat cu mai mare violență: conștiința sa va trebui să cadă de acord cu adevărul; totuși, doar adevărul îi asigură omului faima printre cei ce-acest timp îl vor numi vechi. Metafore scurte, violente, descoperă tensiunea interioară, care s-a acumulat în lumea nesfîrșit de-amară. (…) Dante astfel proclamă cele două principii fundamentale ale Divinei Comedii și ale artei adevărate: profund înrădăcinată în adevăr și mesageră solemnă a lui, poezia, fără a coborî vreodată la o pură valoare practică, trebuie să le ofere hrană vitală oamenilor doritori de adevăr, în afară de frumusețe, iar acest strigăt va fi ca vîntul ce izbește mai tare vîrfurile mai înalte. (…) Dar pentru a fi hrană vitală, poezia trebuie să se sprijine pe concret (v. 136-142), trebuie să aducă la viață creațiile fanteziei din cea mai vie realitate” (E.A. Panaitescu).

miniatura2

Advertisements