Acvila dreptății (1)

by Laszlo Alexandru

Miniatura_francese3

Al cincilea cer, al lui Marte. Beatrice îndeamnă la contemplarea Paradisului. Alte duhuri luptătoare pentru credință, din lumea antică și medievală. Urcarea în al șaselea cer, al lui Jupiter. Inscripția latină. Duhurile juste se dispun în formă de acvilă. Invectiva împotriva papalității venale.

Pd_XVIII_1

«Deja se bucura oglinda fericită în sine de vorba sa, iar eu o degustam pe a mea, potolind cu dulce amarul. Şi acea doamnă ce la Dumnezeu mă conducea a zis: ‘Schimbă gîndul: gîndeşte-te că sînt aproape de cel ce orice povară o ajută’» (v. 1-6). După dialogul din cîntul precedent, strămoșul Cacciaguida și călătorul Dante rămîn tăcuți, fiecare aprofundînd în minte cele spuse și auzite. Beatrice îl consolează pe poet, atrăgîndu-i atenția că Dumnezeu și harul divin sînt totdeauna în măsură să ofere mîngîiere. “După ce și-a încheiat vorbirea, Cacciaguida s-a întors să se bucure, în sine, adică scufundat în tăcere, de gîndul pe care l-a exprimat. Între timp Dante, de asemeni în liniște, își rumegă propriul gînd, adică ceea ce a auzit, amestecînd dulceața și amărăciunea. Cei doi tac, meditînd la aceleași cuvinte, dar cu diverse stări sufletești. Primul se bucură, fiindcă vede în Dumnezeu providențiala frumusețe  a acelui destin (XVII, 43-45); celălalt degustă, înfășoară în sinea sa cuvintele, încercînd să le înmoaie asprimea prin aspectele consolatoare care i-au fost spuse” (Chiavacci Leonardi). “Există o consistentă schimbare de tonalitate, între sfîrșitul cîntului precedent și începutul celui pe care-l citim. După tonul înalt, solemn, profetic, vine acela mai destins narativ, de parcă poetul ar vrea să înainteze mai repede spre încheierea călătoriei. Dar apare ceva mai important: Dante, atunci cînd finalizează motivațiile interioare, care s-au concentrat în pagini de înaltă poezie, cu o ageră distribuire de roluri și teme, nu mai insistă retoric pe ceea ce este desăvîrșit în formă sintetică și trece la altceva” (T. Di Salvo).

Pd_XVIII_2

«M-am întors spre sunetul iubitor al împăcării mele; şi cum am văzut atunci în ochii sfinţi iubirea, aici n-o aştern; nu fiindcă nici eu nu mă-ncred în cuvintele mele, ci pentru amintirea ce nu poate reveni la sine însăşi pe-atîta, de altul n-o îndrumă» (v. 7-12). Dante a privit-o pe Beatrice. El nu poate reda în versuri felul cum a văzut-o pe cea care îl consola cu puterea harului divin. Forța amintirii de-atunci este mai intensă decît a cuvintelor de-acum, ce nu sînt călăuzite de voința lui Dumnezeu. “Spre deosebire de vorba lui Cacciaguida, cea a Beatricei «răsună», devine cuvînt și discurs” (Mattalia). “Tema caracterului inefabil al puterii ochilor Beatricei nu e nouă: e chiar recurentă. Însă e oferită în modalități mereu diferite, iar diversitatea nu e doar retorică, ci ține și de tonalitate, ca în cazul de față, unde suferința dată de propria neputință se întîlnește, în sufletul poetului, cu gustul amar lăsat de cuvintele strămoșului” (T. Di Salvo).

Pd_XVIII_3

«Atîta pot reda din acel moment că, privind-o iar, dorul mi-a fost liber de vreo altă simţire, pînă ce plăcerea eternă, ce drept radia în Beatrice, de pe frumosul chip mă fericea cu-al doilea aspect» (v. 13-18). Poetul ne poate spune doar atît: admirînd-o pe ea, sufletul i s-a eliberat de orice altă dorință, pînă cînd frumusețea lui Dumnezeu, care se răsfrîngea din Beatrice asupra lui, îl umplea de fericire. “Adică sufletul poetului se umple de bucurie nu prin vederea directă a divinității, ci pe cale indirectă, prin ochii Beatricei, în care Dumnezeu se reflectă: pentru o viziune directă a lui Dumnezeu, Dante încă nu e pregătit, ar rămîne devastat” (T. Di Salvo).

Ambrogio_Lorenzetti

Advertisements