Acvila dreptății (2)

by Laszlo Alexandru

Miniatura_parigina2

Pd_XVIII_4

«Copleșindu-mă cu lumina unui zîmbet, ea mi-a spus: ‘Întoarce-te şi-ascultă; căci nu doar în ochii mei e Paradisul’. Cum se vede aici uneori iubirea în priviri, cînd e aşa de mare că tot sufletul e cuprins de ea» (v. 19-24). Călăuza îl îndeamnă pe călător să-și întoarcă din nou privile asupra duhurilor fericite, care sînt la fel de importante în configurația Paradisului. “În timp ce Montanari surprinde în aceste dialoguri «o interioritate de zîmbete și expresii ce spun mai multe decît vorbele», Sapegno, prelungind observațiile vechilor comentatori, insistă pe interpretarea alegorică a cuvintelor Beatricei: «nu doar în contemplarea teologică se află fericirea, ci și în examinarea exemplelor oferite de eroii Credinței». Versul 21, în esențialitatea expresiei exemplare, este dintre cele care pe bună dreptate atrag atenția la valoarea fiecărui cuvînt al Poetului” (E.A. Panaitescu). “O motivație de economie narativă, cu distribuirea proporțională a părților și evitîndu-se dezechilibre și privilegii se leagă aici de o motivație teologică: doar Dumnezeu poate absorbi pe deplin atenția duhului fericit, fiindcă doar el este absolutul. Și cum deasupra Beatricei se plasează Dumnezeu, ultim termen de fericire, la fel alături de ea se plasează celelalte duhuri, pe care pelerinul poate și trebuie să le vadă și să le cunoască” (T. Di Salvo).

Pd_XVIII_5

«aşa-n sclipirea sfintei fulgerări spre care m-am întors am cunoscut dorinţa de a-mi mai vorbi puţin. A început: ‘Pe această a cincea treaptă a copacului ce trăieşte din vîrful său şi fructe dă mereu şi-n veci nu-şi pierde frunza» (v. 25-30). În viața pămîntească, uneori, iubirea intensă, care copleșește sufletul, poate fi citită din priviri. La fel a înțeles Dante, din lumina sporită a lui Cacciaguida, că acesta dorește să-i mai vorbească. Duhul îi prezintă alte spirite glorioase, dispuse în al cincilea cer, pe copacul paradisiac, etern viu, care își primește seva de la vîrful său. “Copacul lui Dante este imaginea genială care, ieșită din fantezia Poetului, simbolizează grandios în sine întregul Paradis. Și «e copacul care se bucură etern de bucuria roadelor, fără a cunoaște vreodată melancolia iernii. Ciclul pămîntesc, care după bucuria roadelor face să urmeze tristețea căderii frunzelor, este învins pentru totdeauna» (Montanari). Acest copac, ale cărui ramuri indică diversele trepte de fericire, totuși este diferit de un copac pămîntesc, fiindcă își primește seva vitală din vîrf și nu de la rădăcini, produce mereu noi roade și nu este supus schimbării anotimpurilor și îmbătrînirii: de Dumnezeu depinde fericirea eternă a duhurilor, al căror număr sporește, dar nu poate să se diminueze” (E.A. Panaitescu).

Pd_XVIII_6

«sînt duhuri fericite care, jos, înainte de-a veni la cer, au fost renumite, încît orice muză de ele ar fi îmbogățită. Dar priveşte braţele crucii: cel pe care-l voi numi va ţîşni ca-n nori focul iute’» (v. 31-36). Duhurile care urmează a fi prezentate au fost, toate, celebre înainte de moarte. Îndată ce vor fi numite, ele se vor desprinde iute de pe brațele crucii. “Copacul-paradis (sinteza multor copaci din care e făcut Paradisul Pămîntesc, Edenul biblic) și copacul-cruce sînt imagini dragi pentru mentalitatea mistică. Aici ramurile în care se extinde copacul, pe de-o parte, reprezintă numeroasele forme pozitive, cărora le dă viață inspirația creștină, pe de altă parte, sînt confirmarea concepției ierarhice: ramurile sînt mai mult sau mai puțin apropiate de vîrful de unde își dobîndesc puterea, la fel ca demnitarii de la o curte, paladinii din jurul lui Carol cel Mare. Un rol asemănător îl îndeplinește, în iconografia medievală, motivul Scării. S-a observat că echivalentul biblic al copacului se află în Ezechiel 47, 12: «Frunza lor nu se va veșteji, și roadele lor nu se vor sfîrși»” (T. Di Salvo).

Giovanni_di_Paolo2

Advertisements