Acvila dreptății (4)

by Laszlo Alexandru

Miniatura_parigina

Pd_XVIII_10

«şi i-am văzut ochii aşa luminoşi, aşa de veseli, că aspectul îi întrecea alte înfăţişări şi ultima. Şi cum, simţind tot mai mare bucurie că face binele, omul pricepe din zi în zi că virtutea îi sporeşte» (v. 55-60). Dante a remarcat că Beatrice a sporit în frumusețe. “După mișcarea lui Cacciaguida, care se întoarce ca un soldat disciplinat în șirul său, alături de tovarăși, și trebuie închipuit ca membru al unei armate ce revine după îndeplinirea datoriei, urmează mișcarea lui Dante, care se răsucește spre Beatrice, parcă în așteptarea noilor dispoziții, a ordinelor de executat (datoria). Astfel Dante marchează – fără formule deosebite, cu naturalețea ochiului care se deplasează în altă zonă de admirat – trecerea de la un cer la altul” (T. Di Salvo). “Comparația este așadar între creșterea bucuriei, care apare în cel ce face binele, proporțional cu resimțirea unei mai mari puteri de-a face binele, și creșterea strălucirii Beatricei, în funcție de urcarea de la un cer la altul.  Este ușor pentru Dante să deducă, dacă Beatrice s-a făcut acum mai luminoasă și frumoasă, că el și ea au urcat într-un alt cer. Nu fără consecințe pentru călător, care devine mai bun și se pregătește astfel pentru viziunea divinității, punctul terminal al călătoriei” (T. Di Salvo).

Pd_XVIII_11

«aşa am priceput eu că rotirea mea împreună cu cerul şi-a mărit arcul, văzînd acel miracol sporit. Şi cum se schimbă în scurt timp femeia luminoasă, cînd i se desface chipul de sub apăsarea ruşinii» (v. 61-66). Călătorul a înțeles că tocmai a urcat în cerul următor, la fel cum simte omul care se dedică faptelor bune că, în același timp, devine el însuși tot mai virtuos. Culoarea roșie din jurul lui a devenit albă, de la noul context în care se găsea. “Adică s-a schimbat repede culoarea lumii înconjurătoare: nu mai era roșul lui Marte, în jurul lui, ci albul din al șaselea cer, al lui Jupiter; și tocmai noua lumină, temperată, a lui Jupiter l-a îndemnat pe Dante să n-o mai privească doar pe Beatrice, ci să se uite roată, în dorința de-a cunoaște noua realitate” (T. Di Salvo).

Pd_XVIII_12

«aşa s-a făcut în ochii mei, cînd m-am răsucit, de la candoarea temperatei stele a şasea, care în sine m-a primit. Am văzut în acea flacără jovială sclipirea iubirii ce sta acolo, trasîndu-mi în ochi pe limba noastră» (v. 67-72). Ajuns în al șaselea cer/în a șasea stea, pelerinul vede că duhurile fericite s-au dispus sub formă de litere, care pot fi citite și înțelese. “Dante se înalță în cerul spiritelor drepte, al lui Jupiter, care «între toate stelele se arată alb, aproape argintiu» (Convivio II, XIII, 25). Temperatei stele: pentru că «are o compoziție temperată, între Saturn cel rece și Marte cel fierbinte» (Convivio II, XIII, 25)” (E.A. Panaitescu). “Flacără jovială: adjectivul înseamnă «al lui Jov, al lui Jupiter» și, în sens extins, «fericit», «binevoitor și temperat în calitățile sale; drept care anticii au spus că fericirea stă în cercul lui Jupiter» (Ottimo)” (E.A. Panaitescu). “De această dată, duhurile nu mai sosesc în cerul respectiv după ce a ajuns Dante: îl precedă și el le găsește acolo, gata să-și îndeplinească datoria, aceea de-a răspunde la întrebările și îndoielile poetului, pentru a-l îmbogăți spiritual, ca să vină bine pregătit la întîlnirea cu divinitatea” (T. Di Salvo).

Miniatura_francese

Advertisements