Acvila dreptății (5)

by Laszlo Alexandru

Pd_XVIII_13

«Şi cum păsările ridicate de pe ţărm, fericite de hrană, fac din ele ba un cerc, ba un şir, la fel în lumini făpturile sfinte zburătăcind cîntau şi făceau cînd D, cînd I, cînd L cu a lor figură» (v. 73-78). Duhurile zburau cîntînd fericite și, în stolul lor, formau diverse litere. “În reprezentarea păsărilor ridicate de pe țărm, cocostîrcii, Dante s-a inspirat din Lucan (Farsalia V, 711-716). Comparația, fericită în calitatea ei concretă, introduce o viziune ce constituie motivul central al întregului cînt: cel al acvilei care, ca pasăre a lui Jupiter, sau pasăre divină, simbolizează împărăția lui Dumnezeu și prin urmare domnia dreptății. Comparația cu stolul de păsări care, în decorul senin al unei naturi favorabile, se bucură de propria hrană deja sugerează, chiar înainte ca Poetul să ajungă la descrierea efectivă a scenei, imaginea duhurilor fericite care zburătăcind cîntau și se dispun pentru a forma literele învățăturii biblice: Diligite iustitiam. Momigliano a subliniat sensul de intimă seninătate, pe care comparația dantescă îl suscită, definind-o ca pe «o imagine de liniște și împăcare, de destindere sufletească, una dintre cele răsfirate prin tot Paradisul și care îi constituie fundalul sentimental: se obțin foarte frecvent interpretîndu-se omenește obiceiurile păsărilor, scoțîndu-se în evidență acea senzație de liniște, pe care o oferă prin mișcările și cîntecul lor». În ritmul muzical al versurilor parcă se transpune direct corul fericit al duhurilor” (E.A. Panaitescu).

Pd_XVIII_14

«Întîi cîntînd, se mişcau pe nota lor; apoi, formînd unul din aceste semne, un pic stăteau şi tăceau» (v. 79-81). Duhurile își alternau zborul și oprirea, cîntatul și tăcerea. “Bănuiala de «coregrafie ingenioasă» (Montanari), creată de plasarea neașteptată a duhurilor în literele înțepenite ale mesajului scris este compensată de valoarea expresivă, ca o pauză muzicală, pe care o dobîndește, la sfîrșitul terținei, stingerea simultană a mișcării și a cîntecului (un pic stăteau și tăceau), într-o liniște care închide și finalizează scena. Apare de aici o clipă de uimire pierdută, pe care îndată Poetul o întrerupe, în deschiderea următoarei terține, prin invocarea neașteptată a Muzelor” (E.A. Panaitescu).

Pd_XVIII_15

«Oh, divă Pegasee, ce faci talentul glorios şi-l duci la viaţă lungă, şi el prin tine cetăţile şi-mpărăţiile, luminează-mă să le redau chipurile, aşa cum le-am văzut în minte: arată-se puterea ta în aste scurte versuri!» (v. 82-87). Poetul invocă ajutorul muzelor pentru a putea descrie cu precizie tot ce-a văzut. “Invocația li se adresează tuturor muzelor, ca simbol al poeziei creatoare de nemurire. Ele sînt aici numite divă Pegasee, fiindcă își au sălașul pe Helicon, unde izvorul Hippocrene a țîșnit după lovitura de copită a lui Pegas, miticul cal înaripat. Unii comentatori propun numele de Calliope, sau Urania, sau Euterpe, «căreia anticii îi atribuiau sfera lui Jupiter» (Torraca)” (E.A. Panaitescu). “Aceasta, pe care M. Barbi a considerat-o «cea mai emoționată invocație dantescă despre eficiența uimitoare a poeziei», constituie una din paginile cele mai solemne din Paradis: mai mult decît o invocație, pare o rugăciune, după cum se evidențiază din versul final, unde atenția se concentrează asupra dezechilibrului dintre scopuri și mijloace, dintre posibilitățile poetului și uimitoarea măreție a spectacolului ceresc, iar tonul este cel liturgic, al rugăciunilor în care divinitatea este invocată să-l ajute pe credincios, în rătăcirea sa în fața puterilor dușmane. Faptul că este vorba despre o lungă și meditată rugăciune, marcată de o suferință, de o dureroasă resimțire a limitelor, reiese în prima terțină din sintaxa paratactică, unde prevalează conjuncția «și», care impune cezura, pronunția separată, divizată, profund meditativă” (T. Di Salvo).

Miniatura_lombarda2

Advertisements