Acvila dreptății (6)

by Laszlo Alexandru

Pd_XVIII_16

«S-au arătat aşadar de cinci ori şapte vocale şi consoane; şi-am reţinut părţile, cum mi s-au părut spuse. ‘DILIGITE IUSTITIAM’ întîi au fost verbul şi numele de tot pictat; ‘QUI IUDICATIS TERRAM’ au fost ultimele» (v. 88-93). Au apărut pe cer literele formînd prima frază din cartea biblică a lui Solomon: Îndrăgiți dreptatea, voi ce domniți pe pămînt. “Diligite iustitiam qui iudicatis terram sînt cuvintele cu care începe Cartea Înțelepciunii. Așa cum duhurile din cerul lui Marte exprimau ceea ce a fost idealul vieții lor, formînd figura crucii, în care străfulgera Cristos, la fel duhurile celor drepți se dispun încît să «picteze» în aur, pe fundalul de argint al cerului lui Jupiter (versurile 95-96) o inscripție, care îi avertizează pe cei ce conduc omenirea să urmeze scopul suprem al dreptății, pe plan religios și civil. Această idee a justiției, apărută luminos în fața lui Dante pe cer, ca un avertisment și un îndemn, se desprinde din toate evoluțiile ulterioare ale cîntului. Iar din M, cu care se termină cuvîntul IUSTITIAM, se va forma figura acvilei, printr-o metamorfoză care schimbă întîi vîrful din mijloc al literei și apoi întregul caracter într-o demonstrație palpitantă, luminoasă, a legăturii ascunse care există între justiția pămîntească și cea divină, din care prima derivă. «Diligite este un imperativ categoric, care îi izbește, în clipa cînd scrie Dante, pe împărat și pe pontif, unul și celălalt aflați departe de reședința lor, de grădina Imperiului: de Italia și de Roma. Autorul Monarhiei stabilește, în cadrul cîntului, unul din caracterele fundamentale ale poemului» (Fallani). Cît privește ideea figurativă a unei asemenea reprezentări, criticul avansează o ipoteză sugestivă, considerînd că Dante a fost inspirat «de relieful și importanța solemnă și ritualică, pe care o dobîndesc în miniaturi literele inițiale»” (E.A. Panaitescu).

Pd_XVIII_17

«Apoi în M-ul din al cincilea cuvînt au rămas aranjate; încît Jupiter părea argint acolo, cu aur împodobit. Şi-am văzut coborînd alte lumini unde era vîrful de la M, şi-acolo odihnindu-se cîntînd, cred, binele ce la sine le trage» (v. 94-99). Duhurile s-au adunat și s-au oprit în forma literei M. Altele au coborît din Empireu și s-au dispus la vîrful literei, cîntînd un imn de slavă la adresa lui Dumnezeu. “Caetani observă foarte îndreptățit că scrisul trebuie să ni-l închipuim cu caractere majuscule gotice, pentru a înțelege firescul următoarelor transformări” (E.A. Panaitescu).

litera_M

Pd_XVIII_18

«Apoi cum din lovirea tăciunilor sar nenumărate scîntei, din care neghiobii au obiceiul să-şi ghicească; au părut să învie peste o mie de lumini şi să urce, care mai mult şi care mai puţin, cum soarele ce le-aprinde le-a sortit; şi potolită fiecare la locul ei, capul şi gîtul unei acvile le-am văzut înfățișate de-acel foc distinct» (v. 100-108). Nenumărate sclipiri au țîșnit din corpul literei M, la fel cum sar scînteile din foc, atunci cînd tăciunii sînt izbiți de cei ce ghicesc viitorul. Fiecare scînteie s-a înălțat, atîta cît i-a îngăduit lumina soarelui. După ce s-au oprit, toate împreună au format imaginea unei acvile. “Benvenuto da Imola amintește, pentru a explica versul 102, un obicei pe atunci răspîndit în unele regiuni italiene: în serile de vară, copiii stînd în jurul focului loveau un buștean de lemn spunînd: «Atîtea cetăți, atîtea sate, atîția miei, atîția porci»” (E.A. Panaitescu). “S-a împlinit al doilea moment de metamorfoză a literei M: partea terminală din axul central ia forma capului și gîtului stilizat al unei acvile heraldice, pînă cînd semicercurile laterale se vor dispune în formă de aripi, iar restul trunchiului va constitui trupul și ghearele (cf. versul 114). Este evidentă valoarea alegorică a acestei figuri: sufletele celor care pe pămînt au exercitat justiția, suverani și magistrați, s-au reunit în figura care este simbolul Imperiului, acvila, pasărea lui Jupiter (Purgatoriu XXXII, 112), pasărea Domnului (Paradis VI, 4 sqq.). Ea s-a format dintr-un M, care este litera inițială din Monarhie și așadar simbolul justiției, fiind datoria imperiului universal să realizeze pe pămînt dreptatea divină (Monarhia I, XI, 2). Parodi, discutînd cu obișnuita limpezime și pricepere diversele interpretări care i s-au dat imaginii apărute în cerul lui Jupiter, consideră că în figura trecătoare a crinului heraldic (cf. versurile 97-98, 113) este reprezentat regatul Franței, care aspira să înlocuiască imperiul (cf. Purgatoriu XX, 44, Paradis VI, 100 și 111); dar pretenția aceasta e deșartă și Franța se va alinia curînd în jurisdicția monarhiei universale. Astfel se poate înțelege – încheie Parodi – de ce în versurile următoare «izbucnește deodată mînia lui Dante împotriva papei de la Avignon; întregul pasaj se dovedește animat de aceleași sentimente și destinat aceluiași scop, pe care-l urmărește faimoasa reprezentare ce încheie procesiunea simbolică din Paradisul Pămîntesc»: să lovească, anume, coruția din Biserică, intervenția ei, în plan temporal, contra autorității împăratului, mutarea reședinței papale de la Roma la Avignon” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_lombarda

Advertisements