Acvila dreptății (7)

by Laszlo Alexandru

Pd_XVIII_19

«Cine pictează acolo n-are maestru; dar el îndrumă şi de la el izvorăște virtutea ce-i formă pentru cuiburi. Cealaltă fericire, ce-nainte părea încîntată de-a fi crin pentru M, din puţine mişcări a completat figura» (v. 109-114). Dumnezeu își realizează opera de creație în mod desăvîrșit, modelul său fiind urmat în natură. Duhurile fericite, care formaseră înainte părțile laterale ale literei M, au devenit aripile acvilei. “Nu Dumnezeu este cel care imită natura, ci natura vine pe urmele acțiunii divine, încît – notează Montanari – nu Dumnezeu trebuie să se adapteze la ideea de justiție pe care o au oamenii, ci oamenii sînt cei care trebuie să conceapă ideea lor de justiție pe urmele justiției divine, care se manifestă pe pămînt doar în cadrul Imperiului (cf. versurile 115-117)” (E.A. Panaitescu). “Semnificația alegorică a acestei acvile și a funcției sale este limpede: ea este un act de omagiu adresat Imperiului, de acele duhuri care le-au recomandat guvernanților de pe pămînt justiția, o recunoaștere că depozitarul pe pămînt al justiției divine este Imperiul” (M. Porena).

Pd_XVIII_20

«Oh, dulce stea, cît şi cum mi-au arătat nestematele că justiţia noastră-i efectul celei din cer, pe care tu o împodobești! De aceea rog eu mintea, din care încep mişcarea şi virtutea ta, să vadă de unde iese fumul ce raza ţi-o pătează» (v. 115-120). Cerul lui Jupiter i-a dezvăluit călătorului, prin intermediul inscripției și al figurii acvilei, că dreptatea pămîntească o imită pe cea divină. Poetul își îndreaptă rugăciunea către Dumnezeu, să vadă cauza nedreptăților de pe pămînt. “În terținele 118 și 121 se află unul dintre acele contraste neașteptate, care adesea în Paradisul dantesc, rupînd deodată atmosfera de calm luminos (Oh, dulce stea, cît şi cum mi-au arătat nestematele), ne aduc înapoi, cu accente înflăcărate și dureroase, la omenirea rănită, aflată mereu în mintea Poetului. Observați forța puternicei sinteze de expresie prin care, în versul 123, Dante pictează meritele Bisericii militante. Descoperim în templul zidit cu minuni şi jertfe mîndria sfîntă și emoția iubitoare a fiului în fața Bisericii, totodată mamă strălucită, în lumina miracolelor sale, și însîngerată, în rănile martiriului său. Din nou: trecînd de la celebrarea justiției divine la invectiva împotriva corupției din Biserică, avîndu-și centrul în lăcomia curții papale, de unde iese fumul care întunecă dreptatea pe pămînt (cf. versul 120), Dante invocă asupra pontifilor care fac negustorie cu lucrurile sfinte mînia divină, aceeași care, prin Cristos, i-a lovit pe neguțătorii din templu (Matei 21, 12-13; Marcu 11, 15-17; Luca 19, 45-46; Ioan 2, 14-17)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XVIII_21

«încît din nou să se mînieze cum vînd şi cumpără în templul zidit cu minuni şi jertfe. Oh, oaste a cerului pe care o contemplu, roagă-te pentru cei ce-s pe pămînt cu toţii rătăciţi după rău exemplu!» (v. 121-126). Cauza nedreptății pe pămînt constă în corupția care domnește în cadrul Bisericii. Oamenii sînt împinși la greșeală, urmînd exemplul păcătos oferit de pontifi și cler. “Invectiva împotriva Bisericii simoniace, în tonurile aspre ale numeroaselor invective antiecleziastice care străbat poemul – ca un fir roșu al opiniilor poetului – este o concluzie logică a sublimării pe care duhurile fericite din acest cer au realizat-o în legătură cu justiția, prin spectacolul magnific al scriiturii biblice și al metamorfozei literei M. Este evidentă legătura: dacă în ceruri este afirmată justiția ca temelie a civilizației omenești, a organizării sale civile, care își are punctul cel mai înalt și garanția de adevăr în cadrul Imperiului, pe pămînt în schimb domină și se dezlănțuie lăcomia de putere și bogăție, care împinge la deturnarea ticăloasă a lucrurilor sfinte. Injustiția Bisericii stă în folosirea incorectă a bunurilor pămîntești, conferindu-le scopuri pe care ele nu le pot avea, intrînd în conflict cu Imperiul, care vrea să-i sustragă Bisericii, pe bună dreptate, acele bunuri” (T. Di Salvo).

Giusto_dei_Menabuoi

Advertisements