Acvila dreptății (8)

by Laszlo Alexandru

Miniatura_francese2

Pd_XVIII_22

«Odinioară se făcea cu spada războiul; dar acum se face smulgînd de ici de colo pîinea pe care bunul Părinte de la nimeni n-a luat-o. Dar tu, ce scrii doar pentru a şterge, gîndeşte-te că Petru şi Pavel, care-au murit pentru via ce-o prăpădeşti, încă-s vii» (v. 127-132). Spre deosebire de războaiele desfășurate în trecut pe cîmpul de luptă, acum conflictele se tranșează prin abuzul de putere ecleziastică: adversarii sînt excomunicați. Papa, care semnează cu atîta ușurință decretele de excomunicare și apoi le anulează, în schimbul banilor, ar trebui să se teamă de pedeapsa celor doi apostoli întemeietori ai Bisericii. “Dante deplînge prea frecventul recurs, din partea Bisericii, la excomunicări și interdicții (care îi lipsesc pe credincioși de sacramente, pîinea spirituală), ca armă împotriva adversarilor politici. Se poate vedea, în această terțină, o aluzie specială la excomunicarea lansată de Papa Ioan al XXII-lea împotriva lui Cangrande della Scala, în 1317. Alți comentatori au propus numele lui Bonifaciu al VIII-lea și al lui Clement al V-lea, de altfel deja morți pe vremea cînd Dante scrie aceste versuri” (E.A. Panaitescu). “Petru și Pavel: cele două versuri vorbesc cu tonul solemn al profetului: cei doi mari apostoli, care și-au dat viața în martiriu pentru acea Biserică (via, o figură evanghelică; vezi XII, 86) pe care tu acum o distrugi, încă-s vii. Aceste cuvinte sînt o amenințare limpede: «parcă ar spune: îți vor răsplăti ei faptele, căci ei trăiesc, deci au putința» (Ottimo)” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XVIII_23

«Poți tu să zici: ‘Mi-e tare drag acela ce-a vrut singur să trăiască şi pentru un dans a fost făcut martir, dar nu știu de pescar sau de Pavel’» (v. 133-136). Din nefericire, papa se închină doar la imaginea Sfîntului Ioan Botezătorul (imprimată pe florinii de aur), nu la Sfinții Petru și Pavel. “Poți tu să zici: Dante își închipuie răspunsul cinic al papei, pe care l-a apostrofat cu avertismentul său profetic” (Chiavacci Leonardi). “Cîntul se încheie cu josnicia vorbelor, pe care Poetul îl pune pe coruptul Ioan al XXII-lea să le pronunțe: papa nu-l cunoaște pe Sfîntul Pavel, apostolul carității, și nici pe Sfîntul Petru, acea «piatră» pe care Cristos și-a întemeiat Biserica. El îndrăgește un singur sfînt: Botezătorul care pentru un dans (în expesia rapidă se ghicește tot disprețul pentru dansul fatal al Salomeei) a fost făcut martir. Și dacă ne amintim că tocmai efigia Sfîntului Ioan Botezătorul apărea pe floarea mîrșavă care se tipărea la Florența (florinul era moneda internațională a vremii), vom înțelege ironia feroce a acestei aluzii a lui Dante, după care papei îi este tare drag de victima lui Irod. Acela ce-a vrut singur să trăiască: Sfîntul Ioan Botezătorul s-a pregătit pentru predică în locuri pustii (Luca 1, 80) și a fost decapitat pentru a răsplăti dansul făcut de fiica Irodiadei, Salomeea, care, la sugestia mamei sale, i-a cerut lui Irod capul lui Ioan pe o tipsie (Matei 14, 1-12)” (E.A. Panaitescu). “Încă o dată Dante se găsește în prezența unui papă simoniac, la fel ca în cîntul XIX din Infern, și la fel ca acolo tonul sarcastic și pozițiile credinciosului și ale șefului Bisericii sînt răsturnate. Și aici credinciosul a devenit purtătorul de cuvînt al valorilor religioase, care sînt degradate, stîlcite, pătate de papi, de Bonifaciu al VIII-lea ca și de Ioan al XXII-lea (…). Încă o dată observăm că, între Paradis și pămînt, Dante instituie un raport de continuitate, distincții, opoziții: fiecare scenă, fiecare personaj din Paradis vine de pe pămînt și, în funcție de cele făcute în timpul vieții, are încă de spus mai multe sau mai puține lucruri celor vii, de dat exemple, de condamnat sau de elogiat. Paradisul este un model care se contrapune pămîntului. Nu există un Paradis dantesc unde oamenii să fie ignorați: chiar dacă repudiați, ei sînt afirmați cu atît mai mare forță, cu cît mai adîncă, aspră, încăpățînată le-a fost perversiunea” (T. Di Salvo).

Miniatura_francese5

Advertisements