Despre justiția divină (1)

by Laszlo Alexandru

Codice_fiorentino

Al șaselea cer, al lui Jupiter. Curiozitatea lui Dante. Explicațiile acvilei. Raportul dintre caracterul infinit al lui Dumnezeu și cel finit al creației sale. Justiția divină nu poate fi înțeleasă cu mintea umană. Exemple de regi și domnitori netrebnici.

Pd_XIX_1

«Apărea în fața mea cu aripile desfăcute frumoasa imagine, ce-n dulce bucurie o formau duhurile reunite: părea fiecare o boabă de rubin, unde raza soarelui ardea așa de-aprins că-n ochii mei îl răsfrîngeau» (v. 1-6). Înaintea călătorului s-a ivit întreaga acvilă, formată din duhurile fericite din cerul lui Jupiter. Fiecare părea un mic rubin, în care se oglindeau razele soarelui. “Dintre toate duhurile care, ca niște scîntei, s-au mișcat să împodobească litera M, acum e potolită fiecare la locul ei și se oferă în unitatea imaginii simbolice și atît de bogat figurative în care s-au rearanjat. Nu mai sînt numeroase duhuri, ci o singură lume, organică, în mod unitar guvernată și în măsură să vorbească și să răspundă unitar” (T. Di Salvo). “Cu greu va putea cititorul să uite începutul cîntului XIX, dramatismul său profund (pe de o parte Poetul, pentru care conceptul și sentimentul de justiție constituie elementul de propulsie al spiritului și al operei sale, pe de altă parte imaginea vie a acelei justiții, pe care o căuta în zadar pe pămînt) și vigoarea sa plastică (aripile desfăcute ale acvilei, care sugerează un volum și un spațiu imense), transpusă imediat în termeni afectuoși (frumoasa imagine, în fața căreia Poetul se pierde în contemplație, ca în fața cununii cu înțelepți sau a crucii cu martiri). Acum, cînd privirea sa nu mai e distrasă de mișcarea duhurilor care se dispun să formeze acvila, iar sufletul său nu mai e îngrijorat de expresia poetică (cîntul XVIII, v. 82-87), acum, cînd elanul său polemic, coborît în versurile finale ale cîntului precedent într-un ton plebeu, s-a temperat pe moment, ritualul acvilei dobîndește completă viață poetică. (…) Duhurile fericite încep să vorbească, toate, ca un singur om. De fapt justiția «în orice timp și loc, oricare este persoana care o exercită pe pămînt, este una singură, cum una este voința lui Dumnezeu, din care provine ea și căreia trebuie să i se conformeze; din această unitate apare în mod firesc concordia absolută, unitatea perfectă, ba chiar identitatea, în spirit și formă, a tuturor celor chemați să judece pe pămînt: astfel încît una singură este vocea justiției, oricît de mulți sînt cei care o pronunță» (Chimenz)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XIX_2

«Și-ndată ce trebuie să spun n-a purtat în veci voce umană, nici cerneala n-a scris, nici fantezia în veci n-a priceput; că am văzut ciocul vorbind și sunînd pe voce cu ‘eu’ și ‘al meu’, cînd în concept era ‘noi’ și ‘al nostru’» (v. 7-12). Poetul urmează să ne relateze un lucru care n-a mai fost niciodată auzit, sau citit, sau închipuit. Acvila, formată din numeroase duhuri, i s-a adresat. “Vorbesc, pe o singură voce, marii oameni ai Imperiului, pentru a afirma că au fost inspirați, în activitatea lor pămîntească, de justiție și caritate, cele două căi pe care acționează Dumnezeu (Paradis VII, 103-105) și așadar acționează Imperiul, stabilit de Dumnezeu pe pămînt (cf. Monarhia I, XI, 13-14; Epistola V, 7). Adevărata justiție, prin urmare, este inseparabilă de iubire: se repetă în afirmația înaltă și răsunătoare a acvilei (fiind drept și pios) sentimentul de exaltantă descoperire, pe care Poetul l-a resimțit la apariția acvilei (Oh, dulce stea, cît şi cum mi-au arătat nestematele că justiţia noastră-i efectul celei din cer). Acolo Dante a înțeles, în străfulgerarea unei revelații, certitudinea că justiția divină e unică, adevărat izvor pentru orice justiție omenească, aici devine conștient că justiția înseamnă și iubire: «Pelerinul… regăsește acum un sens mult mai înalt al justiției decît acela pentru care a luptat îndelung pe pămînt. Pentru el este o înălțare din parțialitatea și erorile lumii, spre o viziune mult mai mare și luminoasă» (Montano). În completarea și aprofundarea celor afirmate de Poet, acvila va explica faptul că adevărata justiție este cea prin care omul se supune în fața lui Dumnezeu, conformîndu-se voinței divine, chiar și acolo unde această voință seamănă cu străfundul de nevăzut al mării adînci (v. 58-63). Deși poruncile dreptății li se adresează conducătorilor de pe pămînt, conceptul de justiție, din cerul lui Jupiter, merge dincolo de simplele valori politice sau ale virtuții civice, despre care au vorbit Aristotel și întreaga lume clasică. Problema nu mai este de-a stabili un comportament echilibrat, după natură și rațiune, ci de-a instaura un raport personal între om și Dumnezeu, pe baza căruia ființa acceptă ca fiind just ceea ce vine de la El, fiindcă restul e-ntuneric, sau umbră a cărnii, sau veninul său (versurile 65-66)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XIX_3

«Și-a început: ‘Fiind drept și pios, sînt celebrat aici în gloria ce-i neînvinsă de dorință; pe pămînt mi-am lăsat asemenea pomenire, că oameni ticăloși o laudă, chiar de se-abat de la istorie’» (v. 13-18). Acvila este elogiată în ceruri, fiindcă a ilustrat dreptatea și credința pe pămînt. Faima sa virtuoasă este lăudată inclusiv de nemernici. “Drept și pios: justiția și devotamentul, adecvarea la voința divină (pios nu înseamnă «milostiv», ci «devotat lui Dumnezeu») stau împreună și se propun laolaltă ca stîlpi ai activității împăratului. La fel ca lui Dumnezeu, ale cărui scopuri cînd acționează sînt necunoscute, și împăratului oamenii îi sînt datori cu supunerea: virtutea mai presus de toate nu este aceea a criticii și a împotrivirii, ci a supunerii” (T. Di Salvo).

Miniatura_lombarda

Advertisements