Despre justiția divină (3)

by Laszlo Alexandru

Pd_XIX_7

«Știți ce atent stau gata s-ascult; știți ce-ndoială îmi stîrnește o foame așa veche’» (v. 31-33). Marea curiozitate a lui Dante nu mai trebuie formulată în cuvinte: duhurile fericite au capacitatea de a i-o citi direct în suflet. “După Chimenz, lăsînd neprecizat obiectul îndoielii sale, Dante «obține un triplu rezultat pozitiv, din punct de vedere poetic: cel de-a ne face să simțim caracterul presant al sentimentului, care-l împinge să nu mai amîne și să-și expună îndoiala; cel de-a ne stîrni curiozitatea și atenția; și cel de-a nu ne lăsa să observăm trecerea sa arbitrară într-o altă sferă de gînduri și sentimente (teologice, și nu de justiție, legate de societate)»” (T. Di Salvo).

Pd_XIX_8

«Ca șoimul ce, ieșit din scufie, capul și-l mișcă și din aripi bate, plin de dorință arătîndu-se și-mpodobindu-se, am văzut eu făcîndu-se acel semn, care din lauda harului divin era format, cu cînturi ce le știe cine acolo sus se bucură» (v. 34-39). Acvila și-a manifestat bucuria de a-i veni în ajutor călătorului, la fel cum șoimul se pregătește încîntat de vînătoare. “Poetul descrie șoimul în clipa cînd, înainte de-a fi lansat la vînătoare, este eliberat din scufia de piele, cu care i se acopereau ochii pentru a sta liniștit (un obicei introdus de Frederic al II-lea, care îl descrie în De arte venandi cum avibus). În această comparație, Mattalia remarcă «mișcarea capului, pentru a observa și totodată pentru a se elibera de impresia captivității, sau de apăsarea provocată de scufie; ‘bătaia’ din aripi, ca o dovadă și o mișcare de orgoliu încîntat; dorința este freamătul instinctului, care îl împinge în zbor după pradă; împodobirea, ca o afirmare a liniei sale elegante, de creatură născută să zboare și vibrînd de forță avidă». Dar, dincolo de aceste prețioase detalii, trebuie să remarcăm raportul dintre comparație și obiectul sau persoana reprezentată. Caracterul concret și realismul aspru al imaginii șoimului, apropiat pe moment de imaginea duhurilor fericite, prin aceeași manifestare impetuoasă de bucurie, se dizolvă în a doua terțină, unde inspirația merge către planul paradisiac al ușurinței acelui semn (nu mai apare maiestatea aripilor desfăcute), către efuziunea harului divin, către blîndețea cînturilor. Guzzo a observat pe bună dreptate că, în Paradis, comparațiile dau impresia de-a fi volatilizate, drept care fenomenele pămîntești evocate de Poet reprezintă punctul de plecare al unui proces de spiritualizare și purificare, ce se înalță de la imaginea pămîntească spre cea paradisiacă. Pentru criticul respectiv este greșit să vorbim, cum a făcut De Sanctis, despre «pămîntul care împrumută imagini, pentru a face inteligibil cerul; fiindcă pămîntul însuși s-a preschimbat, încet încet, sub șlefuiri repetate, în natură celestă și acum e cer el însuși». Teza lui Guzzo este exactă, în ce privește rezultatul «impresiei», dar nu sînt acceptabile motivele pe care se întemeiază critica sa, la care L. Russo a obiectat că transfigurarea ideală, pe care o consideră definitorie pentru comparațiile din Paradis, este de fapt mereu originală și necesară poeziei ca atare. În comparațiile din Paradis (concluzia este a lui Getto) nu se realizează doar o spiritualizare artistică, ci un proces efectiv de transformare, prin care «imaginea aproape că se dizolvă în conținutul teologic»” (E.A. Panaitescu).

Pd_XIX_9

«Apoi a început: ‘Cel ce-a rotit compasul la capătul lumii și-năuntrul ei a distins atîtea văzute și nevăzute, nu și-a putut astfel imprima valoarea în tot universul, încît cuvîntul să nu-i rămînă mai presus, în infinit» (v. 40-45). Acvila i-a explicat lui Dante că Atotputernicul, după ce-a creat universul, nu i-a acordat și infinitatea de care doar el, Creatorul, beneficiază. “Dumnezeu (imaginea Creatorului care trasează marginile lumii este de origine biblică; cf. Proverbele 8, 27-29 și Iov 38, 5-6) a creat și i-a impus lumii o ordine geometrică, după o lege de perfecțiune absolută, dar creatul nu posedă în act toată perfecțiunea, fiindcă ar deveni infinit (și două infinități se exclud reciproc). Ideea divină, de la care ia formă universul (cf. Paradis 13, 52-57), nu și-a atins punctul extrem al puterii: adică Dumnezeu, fiind infinit, nu se realizează complet pe sine însuși în universul finit” (E.A. Panaitescu). “Cu alte cuvinte: Dumnezeu, creatorul universului, este infinit, dar rezultatul creației sale, universul delimitat la marginile sale își are limitarea: există așadar o disproporție eternă între creator și lumea finită. Acesta e sensul; dar tonul, respirația celor două terține sînt de înaltă forță poetică: aici călătorim în zone de foarte înaltă abstracție, începînd de la cea inițială, cu adevărat minunată, a lui Dumnezeu arhitect, continuînd cu cea a divinității, care operează o distincție între văzut și nevăzut, și încheind cu viziunea infinitului aflat mai presus” (T. Di Salvo).

Beato_Angelico

Advertisements