Despre justiția divină (6)

by Laszlo Alexandru

Pd_XIX_16

«Dar cine ești tu, de vrei să stai în jilț pentru a judeca la o mie de poște distanță, cu vederea scurtă pînă sub nas? Firește că acela ce face cu mine pe subtilul, de n-ar fi Scriptura peste capetele voastre, ar avea de toate cîte să se mire» (v. 79-84). Acvila este indignată de pretenția unui om limitat, ce nu pricepe ansamblul regulilor universului, de-a judeca temeiul etic al legilor divine. O asemenea rătăcire ar putea fi înțeleasă doar în lipsa înțelepciunii Bibliei, care ne oferă calea cea dreaptă. “Tonul este acela sever și hotărît al celui care, de la altitudinea înțelepciunii sale, umilă totodată, înarmat cu puterea primită de la Dumnezeu, predică de la înălțimea altarului sau a catedrei ideale, împotriva tuturor celor ce au trufia de-a supune faptele divine judecății lor, ca și cum le-ar convoca în fața tribunalului lor meschin. Parcă recunoaștem tonurile dure și apocaliptice, îndrăgite de atîția predicatori, care tunau și fulgerau împotriva imoralității și a trufiei oamenilor. Invectiva are cu adevărat savoarea multor pagini biblice” (T. Di Salvo).

Pd_XIX_17

«O, duhuri pămîntești! o, minți îngroșate! Prima voință, care-i bună de la sine, prin sine, căci e supremul bine, în veci nu s-a clintit. Drept e ce-i cu ea asemeni: nici o creatură bună n-o atrage, ci ea, strălucind, le generează» (v. 85-90). Mințile mărunte ale oamenilor nu pricep că voința divină e fermă și constantă cu ea însăși. Bunătatea divină nu poate fi atrasă, captată de creaturi, în schimb aceasta le influențează pe ele. Binele pămîntesc este doar trecător și relativ, spre deosebire de acela ceresc, de care a fost inspirat. “Între rațiunea limitată a oamenilor, care adesea degenerează în trufie, și adevărul infinit, cuprins în Sfintele Scripturi, care e vocea autentică a lui Dumnezeu, există o prăpastie de netrecut, ce se poate străbate doar cu credința ca acceptare a tainei. (…) Altfel spus: tot ceea ce este produs de Dumnezeu, ceea ce este rezultatul voinței sale, este binele; e bun așadar și actul său de dreptate, inclusiv hotărîrea care stabilește ca necredincioșii să nu fie admiși în Paradis. În plus, justiția omenească nu poate avea ca putere de inspirație altă voință decît aceea a lui Dumnezeu: trebuie să se conformeze celei divine” (T. Di Salvo). “La problema formulată de raționalitatea viguroasă, care este caracteristică nu doar intereselor teoretice ale lui Alighieri, ci și profundului său sentiment religios (cum poate cădea de acord ideea de justiție divină cu damnarea eternă a celor care, fără de vină, nu l-au cunoscut pe Cristos, dar au trăit după legile moralei naturale, precum și a copiilor morți nebotezați?), acvila răspunde chiar cu argumentele expuse de Sfîntul Pavel în scrisorile sale (Epistola către Romani 9, 14-32; Epistola către Filipeni 2, 13). Cu vederea scurtă pînă sub nas nu-i este permis omului să măsoare justiția divină: să-i fie de-ajuns să știe că Dumnezeu e Binele absolut și, prin urmare, tot ceea ce face este bun. După Mattalia, acceptarea fideistă a caracterului de nepătruns al hotărîrilor divine «nu exclude și nici nu-și propune să elimine o rezistență obscură și aproape neliniștită a rațiunii și a sentimentului moral», aceeași care era prezentă «în frămîntarea lui Dante și a lui Virgiliu, în fața sorții marilor personalități din Limb (cf. Infern IV, 31-45) și în precizarea insistentă a lui Virgiliu, din Purgatoriu VII, 25-36». Dacă este precis indiciul legat de starea sufletească inițială a Poetului, criticul vede, în concluzia lecției teologice a acvilei, un sentiment de neliniște, care în realitate nu există. Contrastul trufaș din sufletul lui Dante, dintre dogmă și sentiment, dintre credință și om, în fața condamnării lumii care n-a cunoscut credința, acea lume de înaltă civilizație și de profundă cultură, față de care Poetul avea mari datorii, apare aici depășit în virtutea unei acceptări senine (care nu exclude totuși tristețea pentru acea condamnare) a primei voințe, care-i bună de la sine, despre care Piccarda spusese: în voia lui stă pacea noastră” (E.A. Panaitescu).

Pd_XIX_18

«Cum peste cuib se rotește, după ce și-a hrănit barza pruncii și cum cel sătul o privește; astfel s-a făcut și așa mi-am ridicat genele spre sfînta imagine, ce-și mișca aripile-ndemnate de-atîtea sfaturi» (v. 91-96). Acvila s-a rotit în zbor, mulțumită de explicațiile oferite, pe deasupra lui Dante, ca o barză deasupra cuibului în care stau puii pe care i-a hrănit. Iar Dante a privit-o la fel de recunoscător ca aceștia. “Imaginea acvilei, o masă impunătoare de duhuri, care se coagulează în jurul ei și îi formează înfățișarea, văzută în timp ce se rotește, are ceva prea masiv și greoi, care contrastează cu ușurința atît de afectuos reprezentată a berzei” (T. Di Salvo).

Giotto

Advertisements