Despre justiția divină (7)

by Laszlo Alexandru

Pd_XIX_19

«Rotindu-se cînta și zicea: ‘Cum sînt notele mele pentru tine, ce nu le pricepi, așa-i judecata eternă pentru voi, muritorii’. După ce s-au potolit acele flăcări strălucite ale Spiritului Sfînt, mereu în semnul ce i-a făcut pe romani în lume temuți» (v. 97-102). Cîntînd o melodie nepricepută de călător, acvila a comparat-o cu nepriceperea judecății divine de către mintea limitată a muritorilor. Apoi figura sfîntă, compusă din duhurile fericite, venite acolo din apropierea lui Dumnezeu, și-a oprit zborul, reluîndu-și forma de acvilă, care i-a înspăimîntat odinioară pe dușmanii Imperiului Roman. “La sfîrșitul discursului său, acvila n-a dat un răspuns rațional la întrebarea lui Dante: mai întîi a lansat o invectivă împotriva celor încuiați la minte, care au trufia de-a judeca faptele divine; apoi s-a revendicat de la Sfintele Scripturi, adevărate în sine; la final l-a invitat pe cel ce întreabă la o acceptare fideistă a deciziilor divine, care transcend inteligența și limitele de înțelegere ale oamenilor” (T. Di Salvo).

Pd_XIX_20

«acesta a reînceput: ‘În ăst regat în veci n-a urcat cine-n Cristos n-a crezut, nici înainte, nici după ce-a fost pe lemn țintuit. Dar vezi: mulți strigă: “Cristos, Cristos!”, vor sta la judecată mai departe de el, decît vreunul ce nu-l cunoaște pe Cristos» (v. 103-108). Continuă explicațiile: nu există mîntuire în afara credinței în Cristos. Totuși, la Judecata de Apoi, mulți credincioși prefăcuți vor fi mai nefericiți decît unii necredincioși pioși. “A reînceput: Acvila începe acum al doilea discurs, concret, după ce primul a fost teoretic: acest discurs va oferi de fapt răspunsul care înainte a fost evitat” (Chiavacci Leonardi). “Aici este scos în evidență, cu extremă limpezime, principiul care face din religia creștină o religie cristocentrică: Cristos reprezintă hotarul ideal și istoric, între timpul necreștin și, de aceea, chiar anticreștin, și timpul următor, care este creștin. Înainte de Cristos, pentru a obține mîntuirea, trebuia, oricum, să crezi în Cristos care urma să vină: cine n-a avut și nu are această credință în Cristos, este exclus de la împărăția fericirii. Iar principiul este declarat cu un calm absolut și fără nici o excepție de atenuare. În toate situațiile, judecata trebuie lăsată pe seama lui Cristos însuși: din nou revenim la o taină” (T. Di Salvo). “Partea finală se concentrează pe o luare de poziție polemică împotriva celor ce aruncă în toate direcțiile cu numele lui Cristos, dar de fapt acționează în sens anticreștin: cînd vor ajunge în fața judecății lui Dumnezeu, mulți așa-ziși necredincioși vor putea spune că au fost implicit creștini, ba chiar mai creștini decît cei ce-și fac o profesie publică de credință din religia lui Cristos. Așadar nu principiile realizează o distincție radicală, ci faptele, iar credința, după cum a scris apostolul Iacob, în lipsa faptelor e inexistentă” (T. Di Salvo).

Pd_XIX_21

«pe asemenea creștini îi va huli arabul, cînd se vor desface popoarele-n două cete, una etern bogată, cealaltă falită. Ce le vor spune perșii regilor voștri, cînd vor vedea deschisă cartea, în care stau scrise toate blestemățiile lor?» (v. 109-114). Chiar și un păgîn va avea dreptul să-i certe pe creștinii nemernici, în ziua Judecății de Apoi. Și va fi îndreptățit la asta, cînd se va vedea, în marea carte a justiției eterne, ticăloșia multor regi contemporani. “După ce-a încheiat lecția de teologie, acvila revine la subiectul moral-politic cu care se terminase deja cîntul precedent și-l încheie în formulele aspre și apocaliptice ale viziunii de la Judecata de Apoi. Un teribil dies irae se pregătește pentru cei ce-au strigat fără convingere «Cristos, Cristos!» (cf. pentru această expresie pasajul evanghelic din Matei 7, 21) și pentru regii ale căror acțiuni sînt demne de dispreț. Elocvența pasională, dar totuși sobră a versurilor 106-114 rezolvă în mod absolut concret și determinat problema teologică foarte gravă, care domină cîntul, pe cînd în ultimele nouă terține Dante închide contextul Europei rătăcite” (E.A. Panaitescu).

Giovanni_di_Paolo2

Advertisements