Taina predestinării (1)

by Laszlo Alexandru

Miniatura_francese3

Al șaselea cer, al lui Jupiter. Duhurile fericite de pe fața acvilei. Situația specială a lui Traian și a lui Rifeu. Necunoașterea tainei mîntuirii este o fericire: voința duhurilor se topește în voința Domnului.

Pd_XX_1

«Cînd cel ce toată lumea o luminează din emisfera noastră astfel pogoară că ziua de peste tot se consumă, cerul, ce doar de el mai-nainte se-aprinde, deodată se face iar lucitor cu multe lumini, în care una se răsfrînge» (v. 1-6). La asfințitul soarelui, cerul se luminează brusc de lumina stelelor. “Comparația care deschide cîntul XX se naște, ca majoritatea comparațiilor din Comedie, din preocuparea constantă de a lega fiecare moment al călătoriei mistice de o lume de experiențe concrete și pozitive. Pentru a explica felul în care vocea unică a acvilei – care tocmai și-a terminat, prin dura condamnare a regilor netrebnici de pe pămînt, lecția teoretică din cîntul XIX – se răsfrînge acum în cîntările fiecărui duh, i-a venit în minte Poetului aprinderea bruscă pe cer a luminii stelelor, după apusul soarelui. O imagine vizuală pentru a descrie un fapt acustic: nu e o invenție nouă la Dante, care a comparat deja amestecul de țipete și plînsete ale lașilor cu vîrtejul de nisip (Infern III, 28-30) sau, invers, a numit al doilea cerc, lipsit de soare, loc mut de orice lumină (Infern V, 28). Momentul poetic central al comparației stă în detaliul astronomic din versul 6 (stelele, după credința medievală, își derivă lumina din soare); scurta adnotare erudită leagă, de fapt, momentul vizual de cel acustic care, atunci cînd este introdus, propune din nou o imagine de lumină: cu multe lumini, în care una se răsfrînge… toate acele vii lumini… au început cîntări. Pe bună dreptate comentează V. Rossi că «fenomenul luminos își dezvăluie identitatea de substanță cu răsfrîngerea vocii unice a acvilei, în mulțimea pînă acum univocă de lumini strălucite». Totuși, dincolo de calitatea vagă a imaginii, Poetul are grijă ca în coralitatea dominației acvilei să păstreze pluralitatea duhurilor, pricepînd el limpede riscul unei erori teologice, aceea de-a lipsi duhurile juste, strînse în figura acvilei, de orice trăsătură personală” (E.A. Panaitescu).

Pd_XX_2

«și acest fapt ceresc mi-a venit în minte, cînd semnul lumii și al ducilor săi în ciocul sfînt a tăcut; fiindcă toate acele vii lumini, mai tare sclipind, au început cîntece din memoria mea alunecate și uitate» (v. 7-12). Alternanța luminii date de soare cu cea oferită de stele îi vine în minte călătorului, îndată ce acvila și-a terminat explicațiile. Duhurile luminoase din care era compusă au trecut să cînte melodii care, prin blîndețea lor copleșitoare, au rămas neînțelese și au fost uitate. “Comparația, așadar, se realizează între numeroasele lumini care apar pe cer la asfințit, cînd soarele dispare, și numeroasele voci care cîntă, atunci cînd acvila și-a terminat discursul. Apropierea, cam îndrăzneață și neobișnuită, este între două fenomene diferite: unul vizual și altul auditiv; pe de o parte multe lumini, pe de altă parte multe voci; dincoace o mantie stelară, dincolo un cor” (T. Di Salvo).

Pd_XX_3

«Oh, dulce iubire, care-n zîmbet te-nvălui, ce încinsă păreai în duhurile melodioase, cu dorul doar la sfinte gînduri!» (v. 13-15). Călătorul admiră, plin de recunoștință, bucuria luminoasă și zîmbitoare a duhurilor. “Lumina care învăluie duhurile fericite este de fapt, în invenția lui Dante, expresia sensibilă a bucuriei lor, aproape o traducere a ceea ce este zîmbetul pe chipul omenesc (cf. Paradis V, 124-126)” (Chiavacci Leonardi).

Miniatura_fiorentina

Advertisements