Taina predestinării (2)

by Laszlo Alexandru

Pd_XX_4

«Cînd dragile și dulcile odoruri, în care am văzut decorată a șasea lumină, au pus capăt cîntărilor îngerești, mi s-a părut că aud murmur de apă, ce coboară limpede din piatră-n piatră, vădindu-și belșugul izvorului» (v. 16-21). La sfîrșitul cîntărilor, călătorul parcă a auzit șopotul diafan al unui pîrîu de munte. “Încă o dată, ca la începutul cîntului, Dante reia și insistă pe dubla imagine auditiv-vizuală: pe de o parte odorurile cu lumina, care face din stea un fel de munte, copleșit de giuvaeruri, pe de altă parte liniștea înlocuită de sunetul strălucitor al trîmbițelor, iar cele două impresii se desfășoară împreună și în terțina următoare; și aici, pe de o parte, sunetul murmurat al unui rîu, care vine de sus și își transmite melodia, prin numeroasele pietre de care se izbește, pe de altă parte sclipirea limpede a apelor, care coboară dintr-un izvor neprihănit. Această căutare și cucerire de tonalități muzicale, însoțite de momente luminoase, care sînt o transcriere a lor în termeni de lumină, ține de tradiția misticilor, de la care Dante se revendică. Pe plan poetic se putea ajunge la rezultate de suprapunere a imaginilor, aproape un barochism medieval. Ceea ce nu se întîmplă aici: cele două imagini sînt alăturate, dar nu creează jocuri intelectualiste” (T. Di Salvo).

Pd_XX_5

«Și cum sunetul de la gîtul ghitarei își ia forma, sau cum la gura cimpoiului sună vîntul ce intră» (v. 22-24). Sunetul muzical se formează prin degetele care ciupesc coarda, sau prin aerul suflat în burduful cimpoiului. “Alte două comparații destinate, prin descrierea formării tehnice a efectelor muzicale, să scoată în evidență muzicalitatea vocii acvilei, de la apariția ei ca ansamblu de sunete amestecate, la precizarea sa ca mesaj vorbit. Alte exemple și comparații provenite din experiența misticilor care, în încercarea de a reproduce măcar palide și nesigure imagini din ceea ce au văzut ori auzit în timpul extazului mistic, adesea recurgeau la exemple luate din experiență și consemnate în memorie prin comparații, care voiau să scoată în evidență momentele lor cele mai neprihănite” (T. Di Salvo).

Pd_XX_6

«tot așa, fără zăbavă, acel murmur al acvilei i-a urcat prin gîtlej, de parcă era scobit. S-a făcut voce aici și-apoi a ieșit pe cioc sub formă de vorbe, cum le aștepta inima mea, drept care le-am scris» (v. 25-30). Tot astfel vocea acvilei s-a format în dreptul ciocului său, venind însă din adîncul gîtlejului. S-au auzit cuvinte primite și reținute cu mult drag de învățăcel. “Versurile 13-27 mențin tonul contemplativ și totodată triumfal de la început. De fapt apusul, descris în cele două terține inițiale, este foarte diferit de cel, încărcat de neliniștite și frică, din cîntul II al Infernului (versurile 1-3) sau de cel, îngîndurat și pios, din cîntul VIII al Purgatoriului (versurile 1-6), în care sufletul asista cu o dureroasă uimire la dispariția luminii. Acum accentul se pune nu pe inexistența luminii, ci pe aprinderea a mii de stele, a mii de lumini: este o viziune în care la imensitatea spectacolului ceresc se alătură exaltarea festivă a acelei sclipiri (…). De Bello, care a dezvoltat numeroase sugestii preluate de la V. Rossi și Momigliano, notează că această parte a cîntului este muzicală nu doar prin numeroasele imagini provenite din lumea muzicii (…), ci fiindcă e astfel «în structurarea sa abilă, în țesutul sintaxei poetice, în chiar folosirea cuvîntului». După terțetul inițial de asonanțe (discendes’accenderisplende; parventementetacente; cantit’ammantisanti), căutarea muzicală culminează într-un fin joc de asonanțe (flaillilapillisquilli; lumefiumecacume), abil contrapunctat de sunete ascuțite (-illi-) și grave (-ume-). Această sintaxă poetică, ce poate fi regăsită în tot cîntul (De Bello citează, în același sens, numeroase exemple), nu rămîne un element exterior, o probă de abilitate tehnică, în căutare de efecte fonice, ci devine «expresia lirică a unei stări sufletești de copleșire», componenta psihologică și spirituală a lecției teologice. Cîntul XX, de fapt, confirmă și consolidează concluzia senină din discursul acvilei: orice îndoială, orice nesiguranță ce stîrnește frămîntări se potolesc în invocația finală din terțina 130: Vai, predestinare, ce departe-i rădăcina ta de privirile care prima cauză n-o văd toată!. Iar sufletul Poetului, în acceptarea tainei și în contemplarea justiției divine, își găsește bucuria cea mai înaltă și amețitoare, tocmai aceea care îi dictează orchestrația muzicală, precum și bogăția tematică a acestor versuri” (E.A. Panaitescu).

Giovanni_di_Paolo3

Advertisements