Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

Month: August, 2017

Virtutea fără de obstacol (8)

Lorenzo_Monaco2

Pd_XXIII_22

«Și ca pruncul care spre mamă-ntinde brațele, după ce-a supt lapte, de la focul inimii ce pînă afară se-ncinge; fiecare din sclipiri în sus și-a lungit flacăra, încît marea iubire ce-o purtau Mariei mi-a fost vădită» (v. 121-126). Toate duhurile fericite păreau că-și întind brațele, în semn de dragoste, către Sfînta Fecioară ce se îndepărtează. “Imaginea Mariei protectoare, a Mariei care alăptează, a fost repede preluată de iconografia creștină, încît a devenit o temă frecventă. Aici trebuie remarcată insistența pe scena domestică, adaptată la caracteristica Mariei, care cu timpul s-a impus: cea de mamă bună și iubitoare” (T. Di Salvo). “Ca la început, și la sfîrșit se cîntă raportul de iubire dintre mamă și copil: acesta, în ambele cazuri, mic, alăptat, cu totul dependent de mamă. Prima comparație o are în centrul ei pe mamă, a doua pe copil, aproape închizînd un cerc de tensiune afectivă. Și realismul atent cu care e zugrăvită scena – a se vedea brațele întinse ale pruncului spre mamă – sporește intensitatea profundei sale semnificații mistice. Dumnezeu și omul, mama și pruncul; raportul pămîntesc nu e decît o figură a celuilalt” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXIII_23

«Apoi au rămas în fața mea, Regina coeli cîntînd așa dulce, că-n veci nu mi-a pierit desfătarea» (v. 127-129). După plecarea Sfintei Fecioare, duhurile fericite și-au continuat cîntecul de slavă în fața lui Dante. “După ce-a dispărut în urma lui Cristos și lumina Mariei, rămîn în scenă doar duhurile fericite și, ca pentru a încheia cu o pauză diafană marea reprezentare, intonează un cîntec, exprimîndu-și în el sentimentul de iubire. Scena amintește, prin smerenia și blîndețea sa, imnul Salve Regina, cîntat în vîlceaua principilor din Purgatoriu (VII, 82-84)” (Chiavacci Leonardi). “Regina coeli: acesta e începutul antifonului marian din perioada pascală: «Regina Coeli laetare, alleluja! / Quia quem meruisti portare / Resurrexit, sicut dixit, alleluja!» («Bucură-te, Regină a Cerului / fiindcă cel pe care ai binemeritat să-l porți în pîntece / a înviat, după cum a spus»). Alegerea imnului este pusă în acord cu triumful aici celebrat: imnul de glorie și înviere este singurul care poate fi cîntat în Paradis (a se vedea «‘Învie’ și ‘Învinge’» din cîntul XIV, v. 125 și «Slavă!» din cîntul XXVII, v. 1-3), așa cum Salve Regina, cîntec al exilului, ține de Purgatoriu” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXIII_24

«Vai, cît e belșugul cuprins în grînarele pline, ce-au fost aici jos harnice semănături! Aici e trăită și gustată comoara ce s-a dobîndit plîngînd în robia din Babilon, unde s-a lăsat aurul» (v. 130-135). Vai, ce îmbelșugate de virtute sînt sufletele ce-au fost cuvioase în timpul vieții! Suferințele îndurate de-a lungul traiului pămîntesc sînt răsplătite în ceruri. “Terțina, în care sînt evidente accentele evanghelice (Matei 13, 3-23; Marcu 4, 3-30; Luca 8, 5-15) nu e ușor de interpretat. Buti, urmat de toți interpreții vechi, înțelege bobolce ca feminin plural pentru «bobolco» (din latinul bibulcus), care înseamnă «lucrător al pămîntului». Parodi susține că «bobolce înseamnă fără îndoială ‘cîmpuri’, bucăți de pămînt care trebuie arate și semănate și care au proprietatea de a fi pline de belșug», bazîndu-și afirmația pe faptul că termenul «bifolca» sau «biolca» se mai folosește încă prin Italia de nord pentru a indica o suprafață de pămînt” (E.A. Panaitescu). “Exilul evreilor din timpul robiei babiloniene (cf. 2 Regi 24, 10 sqq.; Ieremia 52, 3 sqq) este, în toată literatura patristică și medievală, imaginea vieții pămîntești care, pentru creștin, este o perioadă de exil înainte de ajungerea în patria adevărată, cerul” (E.A. Panaitescu). “Acest limbaj, așa plin de imagini care nu totdeauna ne par coerente (…), prin intermediul alegoriei și al puternicei sale încărcături imagistice, poate fi considerat tipic pentru civilizația gotică” (T. Di Salvo).

Pd_XXIII_25

«Aici triumfă, sub înaltul fiu al Domnului și al Mariei, cu izbînda sa, prin vechiul și noul sfat, cel ce ține cheile acestei glorii» (v. 136-139). În Paradis, aproape de Cristos și Sfînta Fecioară, alături de duhurile fericite din Vechiul și Noul Testament, stă glorios Sfîntul Petru. “Apare astfel, la încheierea cîntului, apostolul care va fi protagonistul celui următor. Dar prezența proclamată a lui Petru, conducător vizibil al Bisericii pămîntești, a acelui Petru care a pornit fără aur și-argint (cf. XXII, 88) are mai ales funcția de a sugera că înaltul sfat al duhurilor reunite în acest cer zugrăvește ansamblul istoric al credincioșilor, în vizibilitatea sa pămîntească (mai întîi reprezentat de poporul evreu, apoi de poporul creștin)” (Chiavacci Leonardi).

Giovanni_di_Paolo2

Advertisements

Virtutea fără de obstacol (7)

Pd_XXIII_19

«‘Eu sînt iubire îngerească și mă rotesc în jurul înaltei voioșii, venite din pîntecele ce ne-a adăpostit dorința; și mă voi roti, doamnă din cer, pînă-ți vei urma fiul și vei îndivina suprema sferă, fiindcă acolo intri’» (v. 103-108). Arhanghelul Gabriel se prezintă ca înger al iubirii care se învîrte în jurul Sfintei Fecioare, îndemnînd-o să se întoarcă în înălțimile cerului. “Arhanghelul, așadar, coboară din Empireu pentru a o invita pe Maria să-și urmeze fiul în călătoria de întoarcere în sfera cea mai înaltă de unde ambii au coborît: mama nu se poate despărți de fiu și Empireul nu poate rămîne lipsit de creatura sa cea mai desăvîrșită” (T. Di Salvo). “Referința la pîntecele Mariei nu e doar un ecou din Evanghelie (Luca 1, 42), ci o aluzie precisă la trupul real cu care Maria, singura dintre ființele omenești, a intrat în Paradis, încît și prin acest statut special al ei, voioșia, fericirea sa sînt mai presus de ale celorlalte duhuri mîntuite, ea este perfectă, avîndu-și sufletul unit cu trupul” (Chimenz).

Pd_XXIII_20

«Așa melodia încercuită se pecetluia, și toate celelalte lumini făceau să răsune numele Maria. Mantia regală a tuturor volumelor lumii, ce mai tare arde și mai tare se-nsuflețește în răsuflarea lui Dumnezeu și-n deprinderi» (v. 109-114). Astfel se încheia cîntecul arhanghelului, iar numele Sfintei Fecioare era repetat de toate celelalte duhuri fericite. “Imaginea cu mantia care acoperă și protejează sărmanii, bolnavii, neajutorații și e adesea semn de realitate, este pe deplin medievală: Dante poate că s-a gîndit la numeroasele imagini cu Sfînta Fecioară Milostivă, împodobită cu o foarte largă mantie, sub care se adăpostesc cei care îi solicită ajutorul. Aici mantia este al nouălea cer, care le pune în mișcare pe celelalte, dar care este în strînsă legătură cu imaginea următoare, a maicii milostive, căreia i se adresează copilul fără apărare” (T. Di Salvo).

Pd_XXIII_21

«avea deasupra noastră malul lăuntric așa departe, că aspectul său, de unde eram, încă nu apărea: de aceea n-au avut ochii mei puterea să urmeze flacăra-ncoronată, ce s-a-nălțat după sămînța ei» (v. 115-120). La rugămintea tuturor, Sfînta Fecioară se înalță pe urmele lui Cristos către Empireu, traversînd al nouălea cer, care primește direct de la Dumnezeu orice impuls și-l transmite celorlalte ceruri. Acest al nouălea cer acoperă ca o mantie cerurile de sub el și împiedică deocamdată privirile lui Dante. “Malul lăuntric al cerurilor este suprafața concavă pe care ele o prezintă celui care urcă și care se învecinează cu cerul imediat precedent, pe cînd suprafața convexă este în exterior” (E.A. Panaitescu).

madonna2

Virtutea fără de obstacol (6)

Pd_XXIII_16

«Și cînd ambele lumini mi le-au colorat cum și cît din steaua vie, ce-acolo sus triumfă, așa cum aici jos a triumfat, din cer a coborît o faclă, în cerc formată ca o coroană și a încins-o și s-a rotit în jurul ei» (v. 91-96). Îndată ce-au pătruns în cei doi ochi ai lui Dante forma și intensitatea luminoasă a Sfintei Fecioare – care în ceruri este mai presus de duhurile fericite, așa cum pe pămînt a fost mai presus de muritori – o lumină mică și rapidă a venit rotindu-se din înălțimi și s-a plasat ca o aureolă în jurul acesteia. “Vechii comentatori sînt unanimi considerînd că facla este arhanghelul Gabriel, care i-a adus Buna Vestire pe pămînt Sfintei Fecioare (cuvintele pe care îndată le va pronunța sînt o referință explicită la aceasta) și care va reveni să celebreze gloria Mariei la sfîrșitul Paradisului (cîntul XXXII, 94-114). În schimb unii dintre comentatorii moderni, ca Mattalia, susțin că este vorba despre o cunună de spirite angelice, uitînd că Dante s-a referit în mod explicit la o singură faclă” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXIII_17

«Orice melodie care mai dulce răsună aici jos și mai tare sufletul îl vrăjește ar părea un nor ce tună sfîșiat» (v. 97-99). Muzica pămîntească mai diafană și seducătoare ar fi în Paradis doar un zgomot de tunet furtunos. “S-a spus pe bună dreptate că scena centrală a cîntului, de încoronare a Mariei, este una din cele mai armonioase și melodioase scene din Paradis (Momigliano). O înaltă dramaturgie sacră, care utilizează coregrafia luminoasă și experiența muzicală, pînă la limitele inefabilului, pentru a ne pregăti de ritualul limpede și simplu al arhanghelului, care o încoronează pe Sfînta Fecioară, pe fundalul imensei mantale a celui de-al nouălea cer și deasupra nenumăratelor lumini care îl populează pe al optulea. (…) Liniile reprezentării au în ele ceva stilizat și o libertate a imaginației, pe care n-am mai întîlnit-o” (C.F. Goffis).

Pd_XXIII_18

«comparat cu sunetul acelei lire, cu care se-ncorona frumosul safir, prin care cerul mai limpede se-mpodobește» (v. 100-102). Cîntarea minunată a arhanghelului Gabriel, în timp ce o încununa pe Sfînta Fecioară, întrecea orice muzică pămîntească. “Oricare dintre melodiile cele mai diafane de pe pămînt, care mai mult ispitește, răpește sufletul cu frumusețea ei (…) ar părea un tunet sfîșiat (…) în comparație cu cîntarea lirei cerești (flacăra care o încingea pe Maria), a cărei coroană devenea” (Chiavacci Leonardi).

madonna1

Virtutea fără de obstacol (5)

Pd_XXIII_13

«Astfel Beatrice; și eu, care la sfaturile ei eram mereu gata, din nou m-am întors la bătălie cu plăpînde pleoape. Cum, în raza de soare ce pură străbate prin geana de nori, odinioară ochii mei acoperiți de umbră au văzut pajiștea cu flori» (v. 76-81). La îndemnul călăuzei, Dante își îndreaptă din nou privirile șubrede, ca om viu, către realitățile divine. Imaginea nou zărită semăna cu o cîmpie înflorită, a cărei umbră e sfîșiată de raza de soare ce taie brusc norii. “Prima terțină nu este un reproș, ci un îndemn către Dante să evite eroarea, cu totul omenească, de a izola un moment, chiar dacă foarte îndrăgit, provocînd dizarmonie, mai evidentă într-o lume ca Paradisul, unde totul este riguros unitar și Dumnezeu este, mai mult ca oriunde, în toate creaturile sale. A doua terțină insistă pe imaginea grădinii și a florilor și nu e un context nou, ba este chiar foarte răspîndit în literatura devoțională și în pictură. Între experiența lingvistică, vizibilă, sensibilă (crini, flori, arome, grădină) și cea cerească, există doar o diferență de niveluri: a doua o completează pe prima și o realizează deplin. Roza mistică, prin care este indicată în cadrul liturghiei Maria, este cu adevărat un trandafir și astfel se prezintă și în Paradis; omul medieval, spre deosebire de noi, nu avea două planuri de viziune, cel realist și cel metaforic: cele două planuri, în imaginația lui și în artă, coincideau” (T. Di Salvo). “A treia comparație, foarte pură și diafană, care marchează cîntul – după pasărea pe ramuri și luna printre stele – continuă procesul de apropiere a elementelor mai  frumoase și suave de pe pămînt și acea lume a fericirii eterne, pe care un poet încearcă s-o zugrăvească; dar aspectele pămîntești sînt, la rîndul lor, aproape pe neobservate, înălțate la o dimensiune suprapămîntească, în puritatea absolută și neclaritatea care le califică” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXIII_14

«astfel am văzut mai multe cete de splendori, străfulgerate de sus, din razele aprinse, fără a vedea izvor de fulger. Oh, virtute nobilă ce astfel împodobești, în înălțimi te-ai ridicat spre a face loc ochilor mei ce-n fața ta erau neputincioși» (v. 82-87). O mulțime de fulgere orbitoare coborau din Empireu, fără a dezveli originea acestei lumini. Isus s-a înălțat la ceruri, pentru a-i permite privirii șubrede a lui Dante să privească din nou. “Acum cîntul se concentrează pe gloria Mariei care, după întoarcerea lui Cristos în Empireu, se plasează ca imaginea cea mai înaltă în corul duhurilor fericite. Și încă o dată tema, care focalizează atenția, se deschide cu o comparație, după linia structurală care face din acest cînt unul dintre cele mai bine organizate, în cadrul poemului, și poate cel mai bogat în comparații, care sînt printre cele mai lungi și luminoase” (T. Di Salvo).

Pd_XXIII_15

«Numele frumoasei flori, pe care mereu o invoc, de dimineața pînă seara, mi-a captat întreg sufletul spre a-i zări focul măreț» (v. 88-90). Lumina Sfintei Fecioare, care este obiectul rugăciunilor zilnice ale lui Dante, a ocupat centrul imaginii. “Poziția privilegiată, pe care Dante i-o atribuie în ierarhia fericirii Mariei, cea mai înaltă, cea mai aproape de Cristos, provine din literatura mistică. Aceasta făcuse din Maria și din cultul marian unul dintre momentele cele mai importante și necesare, în cadrul experienței religioase. Concepută ca mediatoare între Dumnezeu și om, salvatoare, mamă afectuoasă și milostivă, susținătoare a bolnavilor și a nevoiașilor, pe de o parte ca ființă ea elogia toate ființele, pe de altă parte îi conferea sentimentului religios tendința, periculoasă, de a se rezolva într-un raport afectuos (mamă-fiu), autoritar (mamă ce intervine și ajută omenirea nevoiașă, care nu știe ce are de făcut, în lipsa unei călăuze) sau în pietismul afectat (maică îndurerată, care îi mîngîie pe suferinzi și îi avantajează tocmai fiindcă sînt suferinzi)” (T. Di Salvo). “Mărturisirea simplă, pe care o face Dante în acest pasaj – unic în cadrul poemului și în toată opera sa – despre rugăciunea lui de fiecare zi este un alt detaliu încîntător, în această scenă a Paradisului, unde sentimentele omenești cele mai dragi pătrund în cerul eternității divine inaccesibile, într-o metamorfoză profundă și aproape neobservată” (Chiavacci Leonardi).

Lorenzo_Monaco

Virtutea fără de obstacol (4)

Pd_XXIII_10

«spre a mă ajuta, la a mia parte din adevăr nu s-ar ajunge, cîntînd despre sfîntul zîmbet și cum sfîntul aspect îl făcea strălucit; și astfel, zugrăvind Paradisul, trebuie să mai sară poemul sacru, ca omul ce-și află calea închisă» (v. 58–63). Poetul n-ar izbuti, nici cu ajutorul muzelor și al tuturor artiștilor, să redea strălucirea virtuoasă creată de zîmbetul sfînt pe care l-a zărit pe chipul Beatricei. Din păcate însă nu toate pasajele din calea spre mîntuire pot fi redate, iar înaintarea poemului divin este întortocheată, trebuind să ocolească aspectele inexprimabile. “Se trece în acest cînt de la o situație la alta, dar subiectul de bază, comun pentru diversele momente, este al imposibilității omului, fie și înzestrat cu mijloace poetice și intelectuale ieșite din comun, să transcrie experiențele mistice. Și astfel, omițînd diverse amănunte, trebuie să înainteze în salturi, ca drumețul care găsește calea blocată” (T. Di Salvo).

Pd_XXIII_11

«Dar cine s-ar gîndi la subiectul greu și la umărul muritor ce-l ridică, nu l-ar huli dacă sub el tremură. Nu-i cale pentru barca mică, acolo unde prora-ndrăzneață umblă despicînd, nici de luntraș care pe sine se cruță» (v. 64-69). Tema abordată în cadrul poemului este extrem de dificilă, încît este de înțeles efortul deosebit pe care poetul trebuie să-l depună. Nu este drum de urmat pentru un artist mărunt și comod. “În timp ce imaginea versurilor 64-66 se inspiră dintr-un pasaj al lui Horațiu (Ars poetica 38-40), cea din versurile 67-69 dezvoltă metafora folosită de Dante pentru a-și simboliza poezia, la începutul Paradisului (cîntul II, versurile 1-15). Pileggio este un termen cu origine și semnificație necunoscute. Del Lungo, bazîndu-se pe etimologia sa probabilă (din latinul pelagus), consideră că înseamnă «mare» și, prin analogie, «cale», «drum»” (E.A. Panaitescu). “Cu ajutorul metaforei, Dante are prilejul să readucă atenția la o dublă temă, care străbate întregul Paradis: pe de o parte, dificultatea evidentă a materiei, care uneori nu poate fi reprodusă în cuvinte (și asta echivalează cu o smerită recunoaștere a limitelor ce-i sînt impuse poetului, ca om, de către natură), pe de altă parte, hotărîrea de-a înfrunta datoria asumată, voința fermă și eroică de-a nu abdica și de-a nu se lăsa strivit de obstacole. Acesta din urmă este unul din aspectele titanismului dantesc” (T. Di Salvo). “Metafora derivă dintr-un cunoscut pasaj din Ars poetica de Horațiu (v. 38-40), unde autorul îi îndeamnă pe scriitori să-și aleagă subiectele pe măsura puterii lor și să aprecieze corect «quid ferre recusent, / quid valeant umeri» («ce pot să le ridice umerii și ce nu»), dar dobîndește aici o extraordinară forță, transformîndu-se dintr-o dictare tehnică într-o emoționată experiență personală” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXIII_12

«‘De ce chipul meu așa-l îndrăgești că nu te-ntorci spre frumoasa grădină, ce sub razele lui Cristos înflorește? Aici e roza-n care cuvîntul divin s-a întrupat; aici sînt crinii, la aroma cărora s-a pornit pe calea cea dreaptă’» (v. 70-75). Beatrice îl îndeamnă pe Dante să-și desprindă ochii de la frumusețea chipului ei și să admire cerul, în splendoarea sa diversificată, și mai ales roza mistică, Fecioara Maria, care devine vizibilă acum, după înălțarea lui Cristos. “Expresiile izolate din această terțină derivă din Biblie. Revin adesea în Scripturi imaginile cu grădina cerească și florile (Cîntarea Cîntărilor 2, 1; 6, 3). Prezentîndu-l pe Cristos ca fiind cuvîntul divin care s-a întrupat, Dante reia Evanghelia după Sfîntul Ioan (1, 14), iar Sfîntul Pavel este cel care definește viața creștină Christi bonus odor (2 Epistola către Corinteni 2, 15). Getto, analizînd modalitățile în care este înfruntată tema lui Dumnezeu în Paradis, susține că Dumnezeu este «intuit nu atît ca iubire… cît mai curînd ca putere», care mișcă și aranjează totul, drept care sentimentul ce se desprinde «exclude o posibilitate concretă de asemănare, în plan psihologic, cu iubirea, lăsînd-o eventual pe un plan cosmologic, sub aspectul unei forțe ordonatoare și de irezistibilă dominare asupra creaturilor». Poziția ilustrului critic apare, pe acest subiect, prea peremptorie (problema predestinării și cea a justiției, de pildă, au fost rezolvate în lumina iubirii), deși substanțial exactă. Aceste observații se pot repeta prin dogma cristologică, pe care Getto o vede aplicată «din perspectiva amplă a puterii». Dacă Cristos este cel care a suferit pe cruce (Paradis VII, 40-48) și s-a smerit întrupîndu-se (Paradis VII, 120), este la fel de adevărat că, atunci cînd apare, figura sa este mereu învăluită într-o maiestate transcendentă și inaccesibilă (vezi, înainte de cîntul XXIII, «sclipirea» sa albă în crucea luminoasă din cerul lui Marte). Astfel judecă Getto: «Cristos este de fapt cel care pe pămînt a adus adevărul ce-atîta ne înalță, Cristos construit de Sume…, adică mai mult decît Isus din Evanghelii. Caracterul omenesc al lui Isus, care formase obiectul unei intense meditații și celebrări din partea mișcării franciscane, lasă indiferent sufletul lui Dante. Cristosul evanghelic pentru Poet se reduce la ‘lux quae illuminat omnem hominem venientem in hunc mundum’  din prologul Sfîntului Ioan, o condiție care stîrnește mai mult decît un ecou afectuos, un sens de glorie strălucită și de măreție transcendentă. Doar dogma mariană pare să răspîndească un accent mai afectuos și familiar: numele Mariei este evocat într-o aureolă de duioșie, ca numele frumoasei flori, pe care mereu o invoc, de dimineața pînă seara. Dar pe urmă și acest profil suav se dizolvă și se recompune pe linia austeră sugerată de tema gloriei, unde Maria este interpretată mai ales în atitudinea sa ideală de regină», ca în celebra rugăciune către Sfînta Fecioară. Pe acest subiect, totuși, apare mai adecvată opinia lui Cosmo, care subliniază că în cultul Mariei – prezent de la începutul Comediei (ei îi datorează Poetul intervenția Beatricei; cf. cîntul II din Infern) pînă la sfîrșit (cf. cîntul XXXIII din Paradis) – religiozitatea lui Dante își găsește notele cele mai intime și profunde, iar poezia sa, intonațiile lirice cele mai intense: «Salvatoarea celui care o invocă într-o singură vorbă, sprijinul duhurilor chinuite de ispitele dușmanului, chemată de ele cu cele mai dulci rugăciuni (…), triumful ei în împărăția celor fericiți era consecința logică a premiselor stabilite în primele două părți ale poemului»” (E.A. Panaitescu).

Giotto_e_scolari

Virtutea fără de obstacol (3)

Pd_XXIII_7

«Cum focul din nor se desface, fiindcă s-a dilatat de nu încape, și-n contra firii sale în jos se-aruncă, mintea mea la fel, în asemenea ospăț, a sporit, din sine a ieșit și ce-a făcut a-și aminti nu știe» (v. 40-45). Fulgerul se desprinde din nori, unde nu mai încape din cauza dilatării, și coboară pe pămînt, în ciuda tendinței sale de-a urca spre sfera focului. La fel s-a îmbogățit pe neașteptate mintea poetului cu bunurile spirituale întrezărite și, dilatîndu-se, pierzîndu-și stăpînirea de sine, nu-și mai amintește ce-a făcut. “După știința medievală, fulgerul provine din aburii uscați din aer care, cuprinși într-un nor, se ciocnesc între ei și se dilată, țîșnind în afară și îndreptîndu-se către pămînt (cf. Infern XXIV, 145-150; Purgatoriu XIV, 134-135; Paradis I, 133-135)” (E.A. Panaitescu). “Mintea, învinsă de puterea supranaturală – viziunea Omului-Dumnezeu – și doborînd orice limită omenească, nu mai este în stare să-și amintească, în clipa cînd încearcă să-și transcrie experiența mistică, ce i s-a întîmplat și ce-a făcut, atunci cînd i-a apărut Dumnezeu. Dante descrie ceea ce, în limbajul misticilor, este definit ca excessus mentis, ieșirea minții din ordinea sa naturală, sub impulsul divinității (cf. Paradis I, 5-9; 67-71). «Aici impresia, care se desprinde din primul termen al comparației, este a unei izbituri luminoase, aproape a unei ființe smulse din țîțîni. În Paradis XXXIII, 140-141, în fața tainei Dumnezeului-Om, vom avea ‘lovitura’ unui fulger: și în această depășire a limitei (dobîndirea puterii), aproape o rupere a încătușării organice cu fantezia și simțurile, alături de care gîndirea acționează normal, se distruge orice posibilitate de amintire» (Mattalia)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXIII_8

«‘Deschide ochii și privește cum sînt: ai văzut atari lucruri că ești în stare să-mi înduri zîmbetul’. Eu eram ca acela ce-și revine dintr-o viziune uitată și se silește zadarnic să și-o readucă-n minte» (v. 46-51). După răpirea mistică, Beatrice îl îndeamnă s-o privească: de-acum Dante a pătruns într-un alt nivel de revelație. “Aproape mereu cele două momente – al răpirii mistice și al sporirii în luminozitate a Beatricei – se petrec simultan. Să ne amintim, în legătură cu îndemnul femeii, că din cerul lui Saturn ea n-a mai zîmbit, fiindcă Dante n-ar fi avut puterea necesară pentru a rezista la o asemenea viziune: condiția la care a ajuns acum, prin apariția mistică a lui Cristos, care l-a făcut să resimtă cele mai înalte momente de religiozitate din Paradis, îi dăruiește privilegiul de-a contempla luminozitatea zîmbitoare a Beatricei” (T. Di Salvo).

Pd_XXIII_9

«cînd am auzit acest imbold, demn de mare mulțumire, ce-n veci nu se șterge din cartea ce-nsemnează trecutul. De-ar răsuna acum toate acele limbi, pe care Polimnia cu surorile le-au făcut cu laptele lor prea dulce mai fertile» (v. 52-57). Dante parcă se trezea dintr-un vis imposibil de reamintit, atunci cînd a auzit memorabila încurajare venită de la Beatrice. Degeaba s-ar reuni acum talentul tuturor poeților, inspirați de Polimnia, muza poeziei epice, și de celelalte muze. “Mișcarea retorică e clasică («Non, mihi si linguae centum sint oraque sentum…», Virgiliu, Eneida VI, 625; Ovidiu, Metamorfoze VIII, 533 sqq.), chiar dacă aici e înnoită prin invocarea fraților poeți. Dar forța pasajului, care se dezvoltă pînă la v. 69, este cu totul nouă. Acesta e momentul cînd, odată pentru totdeauna, se declară suprema dificultate a încercărilor poetului, în a treia cantică, și se explică numeroasele situații cînd el trebuie să renunțe de-a mai descrie ce-a văzut. Adică este aici justificarea, cu totul emoționată, a așa-numitului topos al inefabilului, care ocupă o mare parte din poezia Paradisului dantesc” (Chiavacci Leonardi).

Andrea_di_Bonaiuto2

Virtutea fără de obstacol (2)

Pd_XXIII_4

«Mi s-a părut că fața-i arde toată, iar ochii-i avea așa plini de fericire, că mai bine merg înainte fără să explic. Cum în nopțile senine cu lună plină Trivia surîde între nimfele eterne, ce zugrăvesc pe cer întreaga zare» (v. 22-27). Beatrice părea așa aprinsă de bucurie și avea ochii așa de strălucitori, încît poetul preferă să nu insiste în descrierea imposibilă a acestei imagini. “Această observație, privind imposibilitatea cuvîntului omenesc sau a incapacității sale de-a relata în termeni preciși frumusețea duhurilor fericite și a unor atitudini ale lor, face parte din momentul mistic, cînd sufletul parcă iese din sine, își depășește limitele cunoașterii și ajunge la viziunea divinității: este un moment foarte înalt, dar incomunicabil. Ceea ce poetul transmite este sentimentul încercat în fața eternității și a divinității, împreună cu resimțirea neputinței omenești, în tentativa de-a traduce parțial această experiență, asimilînd-o cu alte trăiri din viața cotidiană, care se înrudesc cu ea: de aici nevoia de-a se recurge la comparații luate din experiența pămîntească, din dorința de-a oferi prin ele o idee chiar și îndepărtată de cele văzute de el” (T. Di Salvo).

Pd_XXIII_5

«am văzut peste mii de luminițe un soare ce toate le-aprindea, cum face al nostru cu înaltele vederi; și prin lumina vie se străvedea substanța sclipitoare atît de-ncinsă-n văzul meu, că n-o îndura» (v. 28-33). Așa cum strălucește, în nopțile cu lună plină, astrul nocturn printre stelele-nimfe, la fel a observat călătorul un soare imens (Cristos), care își transmitea lumina celorlalte scîntei din jurul său. Întreaga sclipire era mai presus de puterea ochilor lui Dante. “Cele două planuri, pămîntesc și suprapămîntesc, tind să se împletească, iar nimfele eterne solicită atenția să se deplaseze de la vederea miraculoasă a unui cer nocturn la momentul fericitei viziuni a divinității” (T. Di Salvo).

Pd_XXIII_6

«Oh, Beatrice, dulce și scumpă călăuză! Ea mi-a spus: ‘Cea care te răpune este virtute fără de obstacol. Aici sînt înțelepciunea și puterea ce-au deschis calea între cer și pămînt, de care odinioară a fost așa dor îndelungat’» (v. 34-39). La exclamația de recunoștință adresată călăuzei, ce i-a permis să întrezărească o asemenea minunăție, ea îl asigură de virtutea divină a forței care îi împiedică privirea. Mulți oameni au așteptat, de-a lungul vremurilor, venirea luminii izbăvitoare a lui Isus. “În versul 37, Dante repetă definiția dată de Sfîntul Pavel lui Cristos: Christum Dei virtutem et Dei sapientiam (1 Epistola către Corinteni 1, 24). Prin Întrupare și Patimi, Cristos a deschis din nou porțile Paradisului, care li se închiseseră oamenilor după păcatul lui Adam (cf. Purgatoriu X, 35-36)” (E.A. Panaitescu).

Coppo_di_Marcovaldo

Virtutea fără de obstacol (1)

Giovanni_di_Paolo1

Al optulea cer, al stelelor fixe. Apariția lui Cristos. Stupefacția lui Dante. Imnul de slavă la adresa Sfintei Fecioare.

Pd_XXIII_1

«Ca pasărea între iubitele frunze, după ce s-a odihnit la cuibul dragilor ei puișori în noaptea ce ne-ascunde lucrurile, care spre a vedea făpturile dorite și a găsi cu ce să le hrănească, pe cînd truda-i pare plăcută, o ia-naintea vremii pe ramul deschis și cu dor încins așteaptă soarele, privind țintă ca zorii să se nască» (v. 1-9). După examinarea planetelor și a pămîntului rămas în urmă, Dante și-a întors din nou privirile spre Beatrice, la finalul cîntului precedent. Iar aceasta privește concentrată spre Empireu, la fel cum pasărea așteaptă plină de nerăbdare zorii zilei, pe o creangă, pentru a-și revedea în cuib puișorii îndrăgiți. “O amplă comparație deschide cîntul de triumf al lui Cristos și al duhurilor fericite, cîntul Bisericii glorioase, care se adună pentru a asista la consacrarea pelerinului Dante, prin triplul examen despre virtuțile teologale. Pe cît este de evident în aceste versuri țesutul cultural, ce alimentează tot limbajul dantesc (Virgiliu, Georgice I, 413-414; II, 523; III, 178; IV, 514; Eneida II, 138; IV, 33; VI, 271; Stațiu, Ahileida I, 215; Lactanțiu, De ave Phoenice 39-42), putem vorbi despre o «invenție» din partea lui Dante, fiindcă este nouă semnificația pe care i-o atribuie acestei comparații, este nouă forța poetică prin care o îmbogățește. Toată intensitatea așteptării și forța mistică a dorinței, care inspiră prima parte a cîntului, pînă la apariția lui Cristos, se concentrează pe arcul sintactic, lipsit de determinări complexe, în această descriere lipsită de mari ornamente, care își lasă întreaga forță de expresie pe seama unor adjective, pe care folosirea în limbajul comun ni le-a făcut familiare” (E.A. Panaitescu). “Comparația blîndă și răsunătoare ce deschide cîntul marchează ruptura dintre cerurile istoriei și cerurile eternității, care se petrece în acest loc al poemului. După privirea îndreptată în jos, la sfîrșitul cîntului precedent, această arzătoare privire în sus, unde răsar zorii, arată cu o tăcută evidență schimbarea de dimensiune. Cu profundă intuiție poetică și teologică, Dante încredințează această misiune unei figuri umile, care nu frapează, o pasăre mică pe ramurile copacului, care cu iubire maternă așteaptă soarele pentru a le da de mîncare puișorilor. Dar acea imagine cunoscută, afectuoasă, închide în lirismul său înalt o intensă semnificație mistică, justificată în fiecare detaliu al său” (Chiavacci Leonardi). “În timpul nopții, pasărea nu-și vede puișorii și de aceea rîvnește după zorii zilei, care îi vor descoperi din nou făpturile lor. (…) Toate gesturile micii păsări sînt sublimate, purtînd în sine intensitatea afectivă, tipică sufletului omenesc: făpturile dorite, dorul încins, privind țintă sînt expresii care evident depășesc realitatea la care se referă. În acea pasăre încordată în așteptare este reprezentat de fapt sufletul omului, care din noaptea lumii privește plin de speranță la lumina divină” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXIII_2

«astfel doamna mea stătea dreaptă și atentă, întoarsă spre bolta sub care soarele se arată mai lent: încît văzînd-o eu încordată și-ngrijorată m-am făcut ca acela ce dorind, altceva ar vrea, și sperînd se potolește» (v. 10-15). Observînd așteptarea tensionată a Beatricei, Dante și-a potolit propria nerăbdare neliniștită. “Aceste prime versuri își au centrul liric în așteptarea încordată a Beatricei, în tensiunea ei îndreptată spre un punct de prea înaltă și tulburătoare frumusețe, pe care poetul încă nu-l vede, dar spre care se simte și el atras de atitudinea doamnei sale. (…) Comparația cu pasărea nu este aici un motiv marginal: pasărea trăiește aceeași tensiune ca a Beatricei și, în ambele, poetul exprimă o atitudine în care se întîlnesc spaima și așteptarea” (T. Di Salvo).

Pd_XXIII_3

«Dar puțin a trecut între una și-alta, între așteptarea mea, adică, și vederea cerului tot mai limpezit. Iar Beatrice a zis: ‘Iată oștile gloriei lui Cristos și tot rodul strîns din rotirea acestor sfere!’» (v. 16-21). În scurtă vreme, călăuza i-a atras atenția la duhurile mîntuite prin sacrificiul lui Cristos, la roadele culese de bunele influențe cerești asupra oamenilor. “E foarte potrivită următoarea observație a lui Buti, în legătură cu expresia oștile gloriei lui Cristos: «Așa cum romanii, cînd triumfă într-o bătălie, își aduc în fața carului prada luată de la dușmani, la fel se preface autorul că vine Cristos cu prada pe care i-a smuls-o demonului, cu sfinții părinți din Limb, cu sfinții creștini ce-au fost mîntuiți prin Patimi». În opera sa de mîntuire a seminției omenești, Cristos a fost ajutat de rotirea acestor sfere, care «îl ajută pe om, reglementînd cu mișcările lor generarea periodică a lucrurilor acolo jos, predispunînd cursul vieții, provocînd impulsurile sufletești, coordonînd cu diferite influențe varietatea talentelor și impulsurilor… Pe bună dreptate așadar Beatrice poate spune că cetele de duhuri fericite, care sărbătoresc gloria lui Cristos, sînt toate rodul obținut din rotirea sferelor cerești» (Nardi). Judecata lui Nardi susține explicația majorității vechilor și noilor comentatori ai lui Dante. Mai puțin convingătoare este explicația lui Porena, urmată de Chimenz, potrivit căruia oștile din al optulea cer sînt formate din duhurile celor care au fost influențați de stelele fixe. Interpretarea lui Daniello, urmată de Tommaseo (tot rodul ar fi cîștigul obținut de Poet prin străbaterea cerurilor) nu se potrivește cu faptul că doar viziunea finală a lui Dumnezeu va fi rodul călătoriei lui Dante” (E.A. Panaitescu).

Andrea_di_Bonaiuto1

O brazdă de pămînt ne face cîinoși (9)

Spinello_Aretino3

Pd_XXII_25

«Am văzut aprinsă fiica Latonei, fără acea umbră ce m-a făcut întîi s-o cred rară și deasă. Aspectul născutului tău, Hyperion, aici l-am îndurat și-am văzut cum i se mișcă-n jur și alături Maia și Dion» (v. 139-144). Luna se vede, de sus în jos, fără pete. De-acolo a reușit călătorul să îndure lumina soarelui și a zărit mișcîndu-se alături Mercur și Venus. “Cu puterea sporită a văzului său (cf. versurile 125-126), Dante poate acum să observe, fără a rămîne orbit, lumina soarelui, care în mitologia clasică este considerat fiul lui Hyperion (cf. Ovidiu, Metamorfoze IV, 192-241) și poate urmări mișcările planetelor Mercur și Venus, prezentate în vechile legende ca fiu al Maiei și al Dionei” (E.A. Panaitescu). “Și iată, închisă în trei terține dense, trecerea rapidă prin fața privirii a celor șapte planete deja străbătute: mai întîi Luna, fiica Latonei și a lui Jupiter (…). A doua terțină cuprinde, într-o singură privire, următoarele trei planete: în centru soarele, fiul lui Hyperion, și alături Venus (fiica Dionei) și Mercur (fiul Maiei)” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXII_26

«Apoi mi-a apărut Jupiter, potolindu-se între tată și fiu; și-apoi mi-a fost limpede cum se mută pe cer. Și toate șapte mi s-au arătat cît sînt de mari și iuți și depărtate între ele» (v. 145-150). De sus a avut Dante revelația mișcării tuturor planetelor pe cer. “Jupiter, temperata stea prezentată deja în cîntul XVIII (versul 68), se află între planeta Saturn, rece prin constituție, și Marte, caldă prin constituție (cf. Convivio II, XIII, 25). Planetele, spre deosebire de stelele fixe, își schimbă mereu poziția pe cer (cf. Paradis VIII, 3)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXII_27

«Brazda ce ne face așa cîinoși, rotindu-mă eu cu eternii Gemeni, toată mi-a apărut, din vîrf la vărsare. Apoi mi-am întors ochii spre ochii frumoși» (v. 151-154). Din rotirea înaltă a Gemenilor, i-a apărut lui Dante, în depărtare, pămîntul pentru a cărui stăpînire oamenii devin așa meschini și înverșunați. Pe urmă el a revenit cu privirile spre Beatrice. “După ce și-a trecut privirea peste toate planetele, pe care le vede mișcîndu-se «ca un angrenaj perfect dintr-o ceasornicărie cosmică» (Montanari), Poetului îi apare, turtită și confuză din cauza distanței, imaginea pămîntului, ca o măruntă brazdă (imaginea derivă dintr-un pasaj al lui Boetius, De consolatione philosophiae II, 7 și este reluată în Monarhia III, XVI, 11), unde uriașă este doar înverșunarea cu care oamenii se urăsc și se luptă între ei. Dar de pămînt și de tristețea sa Poetul se desprinde imediat, revenind la contemplația celestă, privind la Beatrice” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_napoletana

O brazdă de pămînt ne face cîinoși (8)

Pd_XXII_22

«și-apoi, cînd mi s-a dăruit harul de-a intra în sfera înaltă ce vă-nvîrte, regiunea voastră mi-a fost sortită. Spre voi smerit acum îmi suspină sufletul, spre a dobîndi putere la pasul greu ce spre sine-l trage» (v. 118-123). Dante își invocă inspirația și forța artistică, de la constelația care tocmai l-a primit, în călătoria sa spre Empireu. “Interpretarea terținei 121 este controversată, Barbi considerînd că pasul greu se referă la moarte (Dante, în acest caz, ar invoca ajutorul constelației în care s-a născut și în care a pătruns urcînd la cerul cu stele fixe), iar Porena replicînd că «din partea unei constelații invocate și căreia i se mulțumește că dăruiește har», Poetul poate aștepta «un ajutor pentru harul său, precum și pentru curajul și virtutea sa morală». Puterea pe care Poetul o solicită de la constelația Gemenilor și prin urmare de la Dumnezeu, de la care astrele își exercită influența, va consta într-o potențare a propriilor capacități poetice, pentru că va trebui să descrie ultima viziune a Paradisului (pasul greu), cea a Curții cerești și a lui Dumnezeu însuși” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXII_23

«‘Tu ești așa aproape de suprema mîntuire’, a început Beatrice, ‘că trebuie să ai luminile limpezi și ascuțite; și de aceea, pînă să pătrunzi mai adînc în ea, privește-n urmă și vezi cîtă lume sub picioare deja ți-am pus; încît inima ta, cît de mult poate, veselă să se prezinte la ceata triumfătoare, ce vine fericită în astă sferă celestă’» (v. 124-132). Pentru a percepe mai clar imaginea îngerilor și pe aceea a lui Dumnezeu, care vor urma, Dante este îndemnat să-și întoarcă privirile spre tot drumul pînă acum străbătut. “Beatrice știe că în curînd toate duhurile fericite vor apărea triumfător în fața ochilor lui Dante: este necesar ca la această manifestare de taină fericită, cu caracter liturgic, credinciosul să se prezinte nu doar supus, ci cu veselie și pregătit de o asemenea datorie. Apare de aici nevoia de-a observa cu o singură privire, panoramică, tot drumul străbătut, pentru a evalua mai bine scopul călătoriei, care este, mai întîi, de eliberare și desprindere de elementele ce întunecă vederea (de aici nevoia de lumini limpezi și ascuțite) și, apoi, de recucerire a divinității” (T. Di Salvo).

Pd_XXII_24

«Cu chipul m-am întors spre toate cele șapte sfere și-am zărit acest glob astfel, încît am zîmbit de arătarea lui măruntă; și-acel sfat mai bine-l aprob care-l nesocotește; și cine la altele se gîndește se poate cu adevărat numi virtuos» (v. 133-138). La capătul celor șapte ceruri străbătute, Dante a văzut în depărtare globul pămîntesc, în toată micimea lui. A putut astfel să priceapă dreptatea oamenilor ce desconsideră valorile lumești și se consacră celor divine. “Punctul de pornire pentru reprezentarea pămîntului, văzut din înălțimea cerurilor, și pentru fericita trecere de la tema fizico-științifică la cea morală a terținei 136 este oferit de un pasaj din Somnium Scipionis de Cicero (III-VI). Încă un element desprins din cultura clasică ajută la comentarea unui moment plin de semnificație, care nu poate să nu amintească discursul adresat de Virgiliu învățăcelului său, în pragul Paradisului Pămîntesc, pentru a rezuma etapele mai importante din lungul drum străbătut. Așa cum acolo Dante trebuia să devină conștient că a depășit definitiv focul trecător și cel etern, prin dobîndirea liberului arbitru îndreptat spre bine, la fel acum trebuie să se pregătească de întîlnirea cu cetele triumfătoare ale sfinților conduși de Cristos” (E.A. Panaitescu).

Jacopo_Casentino2