Taina predestinării (5)

Pd_XX_13

«Cine-ar crede-n lumea rătăcită că troianul Rifeu în acest ocol ar fi a cincea dintre luminile sfinte? Cunoaște acum multe din ce lumea nu poate vedea din harul divin, chiar dacă vederea sa nu discerne-n străfund’» (v. 67-72). În mod incredibil pentru lumea neștiutoare, următorul duh fericit este al păgînului Rifeu, care acum înțelege o parte din taina mîntuirii. “Rifeu, necunoscut lui Homer, este amintit în Eneida (II, 426-428), printre troienii care au murit apărînd Ilionul, atunci cînd grecii au pătruns în cetate, prin viclenia cu calul de lemn. (…) A doua oară acvila prezintă o înșiruire de personaje. În cîntul precedent, pomelnicul regilor nedemni de pe pămînt s-a desfășurat pe nouă terține, în care fiecare grup ternar începea cu același cuvînt (, vedrassi, e), formînd un acrostih. Și această înșiruire este cuprinsă într-o schemă rigidă: fiecărui personaj îi sînt consacrate două terține, dintre care prima arată cine este, iar a doua enumeră principiul de credință legat de condiția fiecăruia și care s-a limpezit doar acum, în Paradis. Prima terțină se bazează pe formule asemănătoare (colui che, e quel che, l’altro che), a doua pe cuvintele ora conosce, care indică distanța judecății umane scurte și înșelătoare, față de judecata divină. Și această schemă, ca aceea din cîntul precedent, are o semnificație profundă fiindcă, pe lîngă faptul că sporește eficiența persuasivă și solemnitatea discursului acvilei, continuă, prin simetria sintactică și «refrenul încărcat de înțelepciune muzicală cunoaște acum, care se repetă de multe ori, la aceleași intervale» (Momigliano) motivul muzical lansat la început” (E.A. Panaitescu). “Cunoaște acum multe: duhul fericit nu se poate identifica niciodată cu divinitatea: rămîne mereu limitat, chiar dacă în Paradis se poate extinde pe orizonturi mai ample decît cele îngăduite omului pe pămînt” (T. Di Salvo).

Pd_XX_14

«Ca o ciocîrlie ce-n aer zvîcnește, întîi cîntînd și-apoi tace mulțumită de ultima blîndețe care o potolește, astfel mi-a părut icoana eternei plăceri, la a cărei dorință orice lucru devine cum e» (v. 73-78). Acvila dreptății – pe care era imprimată plăcerea divină, ce poate transforma orice realitate după dorința sa (așadar îi poate mîntui inclusiv pe păgîni) – a tăcut apoi, bucuroasă ca o ciocîrlie care și-a terminat melodia. “Comparația cu ciocîrlia, printre cele mai lăudate din Comedie, este desigur cea care traduce mai bine senzația inefabilă a sufletului, deja convins că taina justiției divine e taina iubirii. Tommaseo a notat primul că această terțină dantescă are antecedente directe în poezia provensală și, mai precis, în versurile lui Bernard de Ventadorn: «cînd văd ciocîrlia (‘lauzeta’) care își mișcă de bucurie aripile spre soare, iar apoi uită de sine și se prăbușește pentru blîndețea ce-i pogoară în inimă…». Totuși semnificația comparației dantești este mult mai profundă decît imaginea convențională, deși delicată, a poetului provensal. (…) Blîndețea ce-o cuprinde pe ciocîrlia lui Bernard de Ventadorn este bucuria fizică la lumina soarelui, pe cînd ultima blîndețe care mulțumește și potolește ciocîrlia lui Dante este desfătarea spirituală, ce pătrunde întreaga ființă a celui scufundat în solitudinea spațiilor celeste” (E.A. Panaitescu).

Pd_XX_15

«Și deși-ndoiala mea se vedea acolo ca sticla în culoarea ce-o preia, răgaz de așteptare tăcută n-a îndurat, ci din gură ‘Cum adică?’ mi-a împins afară cu forța greutății ei; la care am văzut mare veselie de scîntei» (v. 79-84). Uimirea care l-a cuprins pe Dante se citea cu ușurință pe înfățișarea lui. Același sentiment i-a pus pe buze o exclamație de neîncredere. Duhurile s-au bucurat că îl pot ajuta cu altă explicație. “În cîntul precedent, rațiunii care încerca să exploreze taina justiției divine, acvila i-a opus viziunea unei mări imense, unde ființa cu vederea scurtă pînă sub nas nu va putea niciodată să zărească străfundul, încheind cu o sentință definitivă: În ăst regat în veci n-a urcat cine-n Cristos n-a crezut, nici înainte, nici după ce-a fost pe lemn țintuit. Prezența, în gena acvilei, a doi păgîni, Traian și Rifeu, propune o gravă contradicție. Noua lecție dată de acvilă se desfășoară pe linia rigorii tomiste, cu precizia lingvistică și metoda proprii scolasticii” (E.A. Panaitescu). “Cum adică?: fraza, cu timbrul său de spontaneitate populară, unică în vorbirea din Paradis – în așa măsură că ar putea fi pronunțată, cu același sens, inclusiv de un italian de azi – semnifică violența impresiei resimțite, care arde orice intermediere retorică, lăsînd să iasă doar vorbele pe care le-am putea numi elementare, specifice pentru impulsurile sufletești necontrolate” (Chiavacci Leonardi).

Miniatura_francese

Advertisements