Taina predestinării (6)

Pd_XX_16

«Apoi, cu ochiul mai aprins, semnul sfînt mi-a răspuns pentru a nu mă ține legat de uimire: ‘Eu văd că tu crezi aceste lucruri, fiindcă le spun eu, dar nu vezi cum; încît, de-s crezute, sînt ascunse» (v. 85-90). Pentru a nu-i mai prelungi curiozitatea, acvila i-a spus repede că e de înțeles uimirea lui, provenită din neînțelegere. “Cu ochiul mai aprins: din cauza bucuriei sporite” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XX_17

«Faci ca acela care obiectul după nume-l învață bine, dar rostul lui nu-l poate vedea de altul nu i-l arată» (v. 91-93). Dante percepe aici doar suprafața lucrurilor, fiindcă nu le pătrunde cauza. “Faci ca acela: terțina explică sub formă de exemplu ceea ce s-a spus în terțina precedentă, de parcă i s-ar vorbi unui copil: faci ca un copil, care cunoaște denumirea unui lucru, dar nu-i înțelege esența, dacă alții nu i-o dezvăluie” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XX_18

«Regnum coelorum îndură violența venită din caldă iubire și vie speranță, ce-nving voința divină; nu în felul cum om pe om îl împilează, ci o înving fiindcă vrea ea să fie învinsă și, învinsă, învinge cu mărinimia ei» (v. 94-99). Împărăția cerurilor poate fi cucerită doar prin iubirea și speranța creaturilor. Bătălia nu se dă în sensul pămîntesc, de oprimare a dușmanului. Mărinimia lui Dumnezeu se lasă învinsă de asaltul carității și, primindu-i la sine pe “luptători”, de fapt îi asimilează și-i cucerește.“Reluarea unei expresii evanghelice (Matei 11, 12; Luca 16, 16) îi slujește lui Dante pentru a arăta cum calda iubire și via speranță pot cuceri voința divină, care nici nu dorește altceva decît să fie învinsă de iubirea și de speranța creaturilor, încît, în ultimă analiză, tot voința divină este cea care triumfă prin milostivenia sa” (E.A. Panaitescu). “Doctrina pe care se întemeiază afirmația se slujește de un limbaj milităros și războinic, pentru a-l răsturna pe dos: între Dumnezeu și oameni se dezlănțuie o bătălie, se desfășoară un război, în care învinge cel care e mai puternic, care se impune prin violență asupra celuilalt. Iar credincioșii îl pot învinge pe Dumnezeu, folosind armele milostiveniei și ale nădejdii în El. Iar Dumnezeu, cel învins de creaturi, în clipa cînd pe această cale le duce în împărăția sa și le transformă în duhuri fericite, le învinge. Victoria finală este mereu a divinității, care în acest scop acceptă uneori să pară învinsă, ca un general care pe plan tactic pierde cîteva bătălii pentru a cîștiga războiul. În mod concret: în Dumnezeu există justiția și există mărinimia, bunătatea sau milostivenia. Pe planul rigorismului absolut, Dumnezeu ar trebui să-i excludă pe păgîni din Paradis, dar lăsîndu-se condiționat de mărinimie, acceptă să fie învins și păgînii să intre, de asemeni, în împărăția cerurilor. Însă impune anumite condiții. Cele pe care poetul le clarifică în terținele următoare” (T. Di Salvo).

Jan_Van_Eyck

Advertisements