Taina predestinării (8)

Pd_XX_22

«Duhul glorios de care vorbim, întors în carne, unde a stat puțin, a crezut în El că-l putea ajuta; și crezînd, s-a aprins în asemenea foc de dreaptă iubire, că la a doua moarte a fost vrednic să vină-n această horă» (v. 112-117). Duhul lui Traian, revenit la viață, a devenit credincios. Asta i-a deschis calea mîntuirii, după a doua moarte. “Din Infern nu se poate trece în Paradis, căci voința de bine a încetat să mai acționeze: dacă n-ar fi așa, Infernul ar fi echivalent cu Purgatoriul. Însă fiind vorba despre o lume în ansamblu, nu există altă voință decît cea a răului lipsit de hotărîre și de posibilitatea de-a trece în lumea binelui, nici măcar ca dorință sau nostalgie. Prin urmare, era necesar ca Traian să fie înviat, să-i fie din nou transmisă dorința de bine, ca revenit pe pămînt el să facă binele și să merite mîntuirea în Paradis: chiar așa cum s-a întîmplat, pas cu pas. Dar acestei legende Dante nu i-ar fi dat nici un credit, dacă prin exemplul lui Traian și al lui Rifeu, mîntuiți, n-ar fi vrut să omagieze marile personalități ale antichității clasice (…), dar și să le ofere cumva justiția și mila divină: aceasta îi dădea posibilitatea de-a vedea mîntuite duhuri care, doar prin recursul la justiție, ar fi fost excluse” (T. Di Salvo).

Pd_XX_23

«Celălalt, prin harul ce din așa de-adîncă fîntînă țîșnește, că-n veci o creatură nu și-a împins ochiul pînă la prima undă, toată iubirea acolo jos și-a pus-o în dreptate; drept care,   din har în har, Dumnezeu i-a deschis ochii la mîntuirea noastră viitoare; iar el a crezut în ea și n-a mai suferit de-atunci duhoarea păgînismului; și-i certa pe oamenii rătăciți» (v. 118-126). Îndrăgostit în mod autentic de justiție, Rifeu a fost răsplătit de mila divină, ce vine din profunzimi niciodată văzute sau bănuite de cineva. Harul divin i-a permis să intuiască viitoarea mîntuire. Cîștigîndu-și astfel credința, personajul antic s-a îndepărtat de păgîni și a început să le condamne erorile. “Rifeu și-a plasat toată iubirea în justiție, printr-un dar specific al Harului, provenit din taina de nedeslușit a lui Dumnezeu (v. 118-121). Din partea lui Dumnezeu, el, ca răsplată, a primit daruri tot mai mari, pînă la dezvăluirea viitoarei mîntuiri. La baza acestei doctrine stă de asemeni gîndirea Sfîntului Toma (Summa Theologica II, II, II, 7), care explică situația că mulți păgîni au obținut mîntuirea fiindcă, prin intermediul Harului, li s-a dezvăluit venirea viitoare a lui Cristos. După ce-a respins greșelile păgînilor, lui Rifeu, în loc de botez, i-a fost de ajuns să respecte cele trei virtuți teologale, pe care Dumnezeu i le-a așezat în suflet” (E.A. Panaitescu).

Pd_XX_24

«Cele trei doamne l-au botezat, pe care le-ai văzut la roata din dreapta, înaintea botezului cu peste un mileniu. Vai, predestinare, ce departe-i rădăcina ta de privirile care prima cauză n-o văd toată!» (v. 127-132). Rifeu a fost creștinat cu ajutorul celor trei virtuți, deja întîlnite de Dante în Purgatoriu: Iubirea, Speranța și Credința. Mîntuirea este o taină ce nu poate fi văzută și cunoscută de mintea omului. “Cele trei doamne: pentru el au ținut locul botezului (adică au produs același efect ca botezul, făcîndu-l să devină creștin) cele trei doamne, pe care le-ai văzut dănțuind la roata din dreapta a carului Bisericii, în Paradisul Pămîntesc (cf. Purgatoriu XXIX, 121-126), cu peste un mileniu înainte ca botezul să fie instituit (războiul din Troia fusese plasat de istoricii medievali în jurul anului 1200 î.Cr.). Prin sacramentul botezului se transmit cele trei virtuți supranaturale, proprii creștinului, care lui Rifeu i-au fost dăruite direct de Bunul Dumnezeu” (Chiavacci Leonardi). “Botezul este indispensabil după venirea lui Cristos: nu există mîntuire pentru cel nebotezat. Dar Biserica admite că păgînii, ori de acum, ori de odinioară, dacă au credință, sînt mîntuiți, așa cum admite și botezul prin sînge, al martirilor, de exemplu” (T. Di Salvo). “Predestinare: cuvîntul, folosit aici o singură dată, la încheierea celor două cînturi, este de fapt motivul teologic ce domină toată evoluția lor” (Chiavacci Leonardi).

Jacopo_da_Bologna2

Advertisements