Scara spre cer (2)

Pd_XXI_4

«Cine ar ști hrana vederii mele pentru aspectul fericit, cînd atenția mi-am strămutat-o, ar cunoaște ce plăcut mi-era să dau ascultare celestei călăuze, punînd în cumpănă una și cealaltă» (v. 19-24). Delectarea contemplării Beatricei se unește, în sufletul lui Dante, cu bucuria de a-i da ascultare, îndreptîndu-și atenția spre cele înconjurătoare. “Hrana: cuvîntul puternic, exprimînd cu metafora mîncării (cea mai concretă cu putință) intensitatea plăcerii stîrnite de văz, va reveni, mereu în legătură cu Beatrice, în cîntul XXVII, 91 (aceeași metaforă, pentru înțelepciune, în Convivio III, VIII, 5). Vezi și Purg. XXVII, 1-3, cînd prima dată îi apare acel chip lui Dante în poem. Limbajul simțurilor, caracteristic iubirii omenești, a fost mereu folosit de mistici pentru a-și exprima iubirea supranaturală. În această tradiție se plasează Dante, dar cu extraordinara noutate că ființa cerească spre care se îndreaptă sentimentul său «transumanat» este aceeași pe care a iubit-o pătimaș pe pămînt” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXI_5

«Înăuntrul cristalului ce, lumea înconjurînd, ia numele dragului său conducător, sub care orice răutate a zăcut moartă, în culoarea de aur ce-n rază strălucește am văzut eu o scară așa de-nălțată la ceruri, că n-o zăream toată cu privirea» (v. 25-30). În cerul lui Saturn se vedea o scară lungă, al cărei capăt se pierdea în cer. “A șaptea planetă poartă numele lui Saturn, regele mitic sub conducerea căruia a dispărut din lume orice durere și orice răutate, iar oamenii s-au bucurat de o lungă perioadă de pace și fericire: este faimoasa vîrstă de aur, despre care vorbesc toți poeții antici și pe care Dante a descris-o în două locuri din poemul său (Infern XIV, 96; Purgatoriu XXVIII, 139-141)” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXI_6

«Am mai văzut pe trepte coborînd atîtea sclipiri, de-am crezut că toate luminile ce-apar în cer aici s-au răspîndit. Și cum, după nărav, laolaltă ciorile, în zorii zilei se mișcă pentru a-și încălzi penele-nghețate» (v. 31-36). Pe treptele scării miraculoase cobora o mulțime nesfîrșită de luminițe. “Sursa acestei noi invenții figurative, după cea a crucii luminoase din cerul lui Marte și a acvilei din cerul lui Jupiter, este, cum Dante însuși o dezvăluie (Paradis XXII, 70-72), viziunea lui Iacob descrisă în Geneză (28, 12 sqq.). Patriarhul evreu a văzut în vis o scară «rezemată de pămînt, al cărei vîrf ajungea pînă la cer. Îngerii lui Dumnezeu se suiau și se pogorau pe scara aceea». Toți vechii comentatori subliniază caracterul simbolic al scării, iar Landino le rezumă astfel interpretările: «Așa cum se urcă pe scară, treaptă cu treaptă, la fel prin virtutea contemplativă se urcă dintr-un cer în altul, pînă la Dumnezeu. Această scară este de aur fiindcă, așa cum aurul este mai presus de orice alt metal, la fel viața contemplativă depășește orice altă viață și strălucește în ea raza harului de la Soarele etern». Imaginea scării ca simbol al vieții contemplative e foarte frecventă în literatura creștină antică, greacă și latină, precum și în textele mistice ale literaturii medievale (cf., de exemplu, acest pasaj din Sfîntul Petru Damian: «Tu ești acea scară a lui Iacob pe care oamenii urcă la cer și îngerii coboară în ajutorul oamenilor. Tu ești calea aurită, pe care oamenii se întorc în patrie», Liber qui dicitur Dominus vobiscum, opusculul XI). Pentru duhurile din cerul lui Saturn viața a fost o fuga saeculi, o evadare din lume, pentru a realiza în liniște (acea liniște care domină în tot cerul lui Saturn, unde duhurile nu cîntă) și în singurătatea unui schit, idealul lor de viață ascetică: o scufundare treptată în gîndirea lui Dumnezeu, anticipînd astfel adevărata contemplație, din Paradis. De aceea duhurile respective ocupă cel mai înalt cer și se află mai presus de toate sufletele care au practicat viața activă. «Un asemenea contrast de tendințe, între acest cer și cele precedente are o sugestivă reprezentare poetică, în direcțiile opuse în care se desfășoară aici privirea lui Dante: pe de o parte, în sus, de-a lungul scării de aur descrise, în acest cînt, ca un simbol al contemplației care, din treaptă în treaptă, conduce spre Dumnezeu; și, pe de altă parte, în jos, peste șirul de planete deja străbătute și reprezentînd, în cîntul următor, în ordine inversă, pămîntul ca țel final» (Rossi-Frascino). Dante a dezvăluit deja în Convivio (IV, XXII, 10-11 și 13-14) supremația vieții contemplative în fața celei active. Totuși ar fi greșit să limităm definirea vieții contemplative la Dante ca o fuga saeculi, pentru că renunțarea la orice bogăție și la orice demnitate pămîntească nu coincide, pentru el, cu o renunțare la lume, ci cu nevoia de a transpune bogăția vieții spirituale a persoanei contemplative în cuvinte și acțiuni care să poată ilumina lumea. Din acest motiv, pe Sfîntul Petru Damian, care a preferat în locul avantajelor materiale viața aspră dintr-un schit, Dante «îl consideră unul dintre sfinții cei mai dragi sufletului său»” (E.A. Panaitescu).

Giovanni_di_Paolo3

Advertisements