Scara spre cer (3)

by Laszlo Alexandru

Pd_XXI_7

«apoi altele pleacă fără a se-ntoarce, altele vin iar de unde s-au dus, iar altele rotindu-se mai zăbovesc; astfel mi s-a părut că-i aici, în acea strălucire ce laolaltă a venit, cînd la o treaptă anume a ajuns» (v. 37-42). Duhurile fericite forfoteau în sus și-n jos pe scara din ceruri, ca un stol de ciori. “Din mulțimea de duhuri coborîte pentru a-i întîlni pe Dante și Beatrice, nu toate se opresc, rotindu-se deasupra lor pe trepte: se despart și unele urcă îndată înapoi pe scară, altele se opresc pe scară, altele se apropie de Dante. Astfel comparația duhurilor cu ciorile – apropiate aici doar prin definirea clară a mișcării lor – apare inspirată și coerentă în toate detaliile sale. Asemănarea cu păsările (și Dante insistă mult pe imaginile oferite de păsări: în cînturile precedente era vorba de șoimi, berze, ciocîrlii) făcea parte din tradiția mistică de-a indica ușurința cu care sufletele se năpusteau în zbor ideal spre divinitate: uneori zborul devenea real, în cazurile de levitație” (T. Di Salvo). “Poetul, captivat în versurile 34-39 de vioiciunea scenei reprezentate, iar în terțina 40 de uimitoarea viziune a duhurilor, care se mișcă de-a lungul scării, nu pare să se gîndească la complexa semnificație alegorică, pe care unii critici au vrut s-o vadă în această comparație: comportamentul diferit al duhurilor ar fi în funcție de viața pămîntească a călugărilor, unii dintre ei ar rămîne legați de lumea contemplativă, pe cînd alții ar tinde să se desprindă de ea, pentru a-și desfășura activitățile printre oameni” (E.A. Panaitescu).

Pd_XXI_8

«Și cea care mai aproape s-a oprit a devenit așa de luminoasă că-n gînd îmi spuneam: ‘Văd bine iubirea ce mi-o arăți’» (v. 43-45). Un duh fericit s-a luminat mai mult și s-a apropiat de cei doi. Dante a remarcat, în mintea sa, iubirea încinsă manifestată de acel duh. “E bine să ne amintim tăcerea cu care începe desfășurarea cîntului XXI: Dante vorbește în sinea lui, Beatrice tace, duhurile fericite, în liniște, se ascund în lumina bucuriei lor. Scena de tăcere – care, printre altele, comunică intensa iluminare interioară, din chiliile cu duhuri suspendate în viziunea lui Dumnezeu – suferă o rapidă schimbare: se renunță la cheia tăcerii și Petru Damian vorbește. Explică principiul predestinării, pentru a deschide apoi, prin forța cuvintelor, perspectiva profetică asupra monahismului” (G. Mazzotta).

Pd_XXI_9

«Dar cea de la care aștept și cum și cînd să zic și să tac, stă-n loc; iar eu, împotriva dorinței, fac bine că nu-ntreb. Deci ea, care-mi vedea tăcerea, văzîndu-l pe cel ce toate le vede, mi-a zis: ‘Dezleagă-ți dorința caldă’» (v. 46-51). Beatrice, de la care Dante aștepta mereu sfaturi de comportament, a rămas neclintită. Atunci nici poetul n-a îndrăznit să întrebe nimic. Însă călăuza, care-i citea toate dorințele (reflectate în imaginea lui Dumnezeu), l-a îndemnat să-și exprime curiozitatea. “Repetiția (vedea… veder… vede) subliniază mișcarea circulară a actului contemplativ” (N. Sapegno).

Miniatura_fiorentina2

Advertisements