Scara spre cer (4)

Pd_XXI_10

«Și eu am început: ‘Meritul nu mă face vrednic de răspunsul tău; dar pentru cea care să-ntreb îmi îngăduie, viață fericită ce stai ascunsă-n bucuria ta, fă-mi cunoscut motivul ce te-a adus așa aproape de mine» (v. 52-57). Dante, încurajat de Beatrice, își recunoaște nevrednicia. Totuși îl întreabă pe duhul fericit, ascuns în lumina care-l înfășoară, de ce s-a apropiat de ei. “Dacă eu nu sînt demn, prin meritele mele, de un răspuns al tău, te rog în numele celei ce-mi permite să te întreb – și așadar îmi face legitimă întrebarea” (Chiavacci Leonardi).

Pd_XXI_11

«și spune de ce tace în astă roată dulcea simfonie din Paradis, ce jos în altele răsună așa pioasă’» (v. 58-60). De asemeni vrea să știe de ce aici nu răsună cîntările de slavă, obișnuite în Paradis. “Două sînt așadar întrebările: de ce doar tu te-ai apropiat de mine și de ce aici nu aud cîntecul duhurilor fericite, care totuși se deslușea în cerurile precedente? Iar tonul destul de normal cu care sînt formulate nu pare să justifice intensitatea irezistibilă a poetului, dorința sa caldă de-a ști. De fapt Dante nu vrea neapărat să afle ce va spune duhul la ultima întrebare, ci prin prezentarea lui să profite de ocazie pentru a face o confruntare polemică între condiția duhurilor fericite și situația morală a Bisericii. Spre acest subiect tinde întîlnirea poetului cu spiritul contemplativ, care o clipă este extras din fericirea sa extaziată, pentru a fi dus înapoi pe pămînt, printre cardinali și prelați degenerați. Și acest episod, pregătit cu mare putere scenografică și cu trimitere la o dorință de nestăpînit, ține de grupul numeroaselor episoade în care Dante, ca un extraordinar mediator, stabilește un raport între ideal și realitate și poate aprecia degradarea acesteia din urmă, prin confruntarea cu lumea ideală, populată cu duhuri care sînt exemplificarea concretă a fidelității față de valorile înalte, pe care se sprijină toată istoria, care e mereu istoria lui Dumnezeu prin intermediul oamenilor” (T. Di Salvo).

Pd_XXI_12

«‘Tu ai auz de muritor, ca și vederea’, mi-a răspuns; ‘de asta nu se cîntă aici, la fel cum Beatrice n-a zîmbit. Pe treptele scării sfinte atît am coborît doar pentru a te delecta cu vorba și lumina ce mă-nvăluie» (v. 61-66). Duhul strălucitor îl lămurește că simțurile omenești ale lui Dante sînt inadecvate pentru acest cer. El însuși s-a apropiat doar pentru a-i răspunde la întrebări. “Este o confirmare a limitelor care îl blochează mereu pe om: unele dintre aceste limite sînt depășite prin cuceriri succesive” (T. Di Salvo). “Nu există așadar motive personale (cum s-a întîmplat în cerul lui Marte), ci doar acela – valabil pentru toate duhurile fericite – de a veni în întîmpinarea dorințelor excepționalului pelerin, sărbătorindu-i venirea. Cu atît mai justificată va apărea prin urmare întrebarea lui Dante (de ce tocmai tu, dintre toți?), care introduce subiectul la care poetul vrea să ajungă” (Chiavacci Leonardi).

Giovanni_di_Paolo

Advertisements