Scara spre cer (5)

by Laszlo Alexandru

Pd_XXI_13

«nu o iubire mai mare m-a făcut mai grăbită; căci atîta și mai multă iubire-n sus fierbe, cum sclipirea ți-o arată. Ci înalta milă, ce ne face slujitori grăbiți la sfatul ce lumea o conduce, ne hărăzește-aici, cum vezi’» (v. 67-72). Toate duhurile fericite resimt o mare iubire față de Dante și îl ajută cu multă încîntare. Milostivenia divină este cea care le determină acțiunea caritativă. “Conceptul de bază este acela al distribuirii duhurilor în funcție de merite, care se traduc în diverse misiuni sau funcții și în recunoașterea diferită a meritelor. Așadar duhul care coboară alături de Dante și-i vorbește obține din partea lui Dumnezeu firește un har, care-l face mai fericit (de aici luminozitatea sporită), dar asta nu indică faptul că acel duh ar fi mai presus de altul în ceruri: altele pot avea o viață religioasă mai ferventă și prin urmare o fericire mai intensă, de aceea și manifestarea unei asemenea fericiri se concretizează într-o flacără mai încinsă. Există diverse trepte, după merite; și diverse funcții; duhului care acum i se adresează lui Dante îi revine misiunea, în mod tainic încredințată lui de Dumnezeu, de-a răspunde la întrebările pelerinului” (T. Di Salvo).

Pd_XXI_14

«‘Văd bine’, am zis, ‘sfîntă lumină, cum libera iubire la curtea asta e de-ajuns spre a urma providența eternă; dar îmi pare greu de priceput de ce singură ai fost predestinată la această datorie printre consoarte’» (v. 73-78). Dante constată bunăvoința duhurilor fericite, izvorîtă din iubirea divină. Dar nu știe după ce criteriu sînt aleși cei trimiși să stea de vorbă cu el pentru a-i lămuri nepriceperile. “Ca de obicei în dialectica dialogurilor din lumea cealaltă, exigentul spirit dantesc nu se mulțumește cu un prim răspuns generic, ci insistă cu întrebări succesive, mai precise” (Chiavacci Leonardi). “Nu e vorba firește de o tragere la sorți a duhurilor: este ales de Dumnezeu acel duh pe care Dumnezeu însuși, cu voința lui tainică, îl consideră cel mai potrivit pentru misiunea specifică. Duhul are obligația de-a se supune și de-a executa: în asta constă fericirea sa. (…) Adevăratul om capabil de perfecțiune și fericire nu este rebelul, care revendică autonomia de judecată și acțiune, ci acela care îl iubește pe Dumnezeu și îi slujește. Ceea ce rebelii, creaturile marcate pe ascuns de Lucifer, numesc aservire e pentru creștin libertatea autentică, forța eliberatoare, în măsură să-l înalțe pe credincios la nivelul lui Dumnezeu” (T. Di Salvo).

Pd_XXI_15

«N-am terminat ultima vorbă, că din mijlocul ei și-a făcut lumina centru, rotindu-se ca o morișcă rapidă; apoi a răspuns iubirea ce stătea înăuntru: ‘Lumina divină asupra mea se ațintește, intrînd prin aceasta cu care mă-nfășor» (v. 79-84). Duhul fericit dansează rotindu-se, de bucurie că-i poate veni în ajutor. Apoi îi descrie acțiunea Harului divin, care pătrunde prin mantia de lumină care îl cuprinde. “N-am terminat: construcția exprimă suprapunerea unui gest peste celălalt, unul începînd înainte de terminarea celuilalt. Duhul parcă e nerăbdător să-și manifeste bucuria de-a putea răspunde, fiindcă a priceput deja gîndul care agită mintea lui Dante” (Chiavacci Leonardi). “Cu alte cuvinte: duhul pentru a-și exprima veselia ce decurge din întrebarea lui Dante, se rotește ciudat (pentru noi) în jurul propriei axe, într-un fel de dans circular; apoi afirmă că, dăruit de Har, se sublimează în asemenea măsură încît dobîndește puterea de-a se apropia de divinitate. Dar va adăuga îndată că, în ciuda acestui fapt, nu este în măsură să-i dea un răspuns limpede poetului: problema ridicată de el rămîne nerezolvată, fiindcă omul, chiar dacă a devenit duh fericit, nu poate depăși anumite limite” (T. Di Salvo).

Giovanni_di_Paolo2

Advertisements